Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celălalt, un exercițiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaște și îmbunătăți pe noi înșine. Aproapele este un fel de oglindă duhovnicească pentru noi, poate chiar un fel de proiecție a noastră în exterior. De aceea, ceea ce vedem noi în aproapele nu este altceva decât noi înșine, vedem în aproapele doar neajunsurile și patimile de care noi înșine suferim.
De exemplu, coboară un preot dintr-o mașină foarte luxoasă, însoțit de o femeie frumoasă, iar în urma lor un tânăr le duce bagajul. Dacă cineva e iubitor de avere, va zice: „Ce mașină are popa!”. Cel desfrânat va zice: „O, ce femeie are popa!”. Cel îngâmfat va zice: „O, are slugi popa, nu poate să-și care singur bagajele!”. Dacă însă cineva trăiește în feciorie, poate să creadă că femeia este sora preotului, și chiar poate să-i pară că seamănă cu el. Dacă n-are patimă pentru avere, poate crede că mașina e împrumutată sau nici să nu o bage în seamă. Dacă este smerit, va zice: „Ce fericit este fratele că s-a învrednicit să ducă valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil în ea sunt veșmintele preoțești și alte lucruri sfinte”.
Fiecare, deci, se vede în celălalt pe sine. Aproapele este cel mai bun barometru al vieții noastre duhovnicești. Arhim. Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea că aproapele este viața noastră.
Extras din ”În căutarea aproapelui pierdut” – Ierom. Savatie Baștovoi, , Edi. Marineasa, Timișoara, 2002, p. 111-112
