Tadeu Nagacevschi:,,Sensul vieţii îl văd în credinţă şi în dragoste faţă de tot ce a creat Dumnezeu’’

678

Fişier biografic

 Tadeu Nagacevschi s-a născut  la 20 august 1937 în satul Pereni, judeţul Orhei, în familia unui preot. După absolvirea Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău în anul 1959, a fost repartizat în raionul Sângerei (pe atunci Lazovsc), unde a  activat: în învăţământ (1959 – 1963),  în presa raională (1963 –2012).  Este laureat al Premiului „Adrian Păunescu”, capitolul proză (2014), laureat al Premiului săptămânalului „Literatura şi arta” pentru Publicistică (2013), învingător a numeroase concursuri de creaţie raionale şi republicane. Nominalizat „Omul anului” (2013,2014). Autor al mai multor cărţi, printre care trei – despre raionul Sângerei şi oamenii lui. 

 - Stimate domnule Nagacevschi, veniţi dintr-o dinastie de preoţi, care v-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu, pentru carte și pentru tot ce este frumos şi vrednic de urmat în viaţa aceasta. Ce puteţi spune despre copilăria Dumneavoastră?  

   -Cu greu îmi vine să cred  că astăzi pot vorbi liber, pot răspunde la întrebări fără a trece  la şoaptă, fără a privi cu suspiciune în jur. O bună parte din viaţă eram impus de realităţi să tăinuiesc provenienţa mea din familie de preot (sau cel puţin să nu discut pe tema aceasta), mi se cuibărise  în oase o frică diabolică, trăiam ca pe tăişul unei săbii, fără nici o încredere în ziua de mîine. Tatăl meu Dmitrie Nagacevschi a fost preot, deasemenea şi fratele lui - Gheorghe, care a fost ucis de trupele sovietice în timp ce se refugia în România. În familie mi se cultiva de mic copil germenele credinţei, tata avea multe cărţi  pe teme religioase, cu desene impresionante despre bine şi rău, despre rai şi iad. Încă până a mă duce la şcoală în clasa întâia eu citeam cu uşurinţă cărţi în grafie latină, slavonă, dar şi chirilică. În zilele de sărbătoare  tata mă lua la biserică, unde îmbrăcam odăjdii şi ieşeam cu toiagul în faţa Altarului. La noi acasă veneau mulţi preoţi, eu trăgeam cu urechea la discuţiile lor, aflam lucruri frumoase, vrednice de urmat. La şcoală, însă, despre credinţa în Dumnezeu, despre provenienţa omului ni se spunea cu totul altceva. Propaganda ateistă militantă nu-i cruţa măcar pe copii, le distrugea încă din faşă germenele credinţei. De mici ei trebuiau să fie octombrei, apoi pioneri, iar mai târziu comsomolişti. Eu n-am fost primit nici în rândurile octombreilor, nici ale pionerilor. Pentru mine aceasta era o lovitură psihologică gravă. Eram eminent la învăţătură, mereu mă dădeau drept exemplu, dar nu puteam să particip la careurile pionereşti, să-mi pun cravata roşie. În timpul serbărilor mă simţeam izolat, stăteam mai la o parte, trist, dar curios să văd cum colegii mei erau în centrul atenţiei. Deseori eram ofensat, iar  fraza „rămăşiţă”, care îmi era adresată în repetate rânduri  suna în gura răuvoitorilor ca o părere de rău că n-am fost deportat, nimicit ca alte zeci de mii de conaţionali.  Când eram prin clasa IX  am comis un gest, care avea  să mă marcheze pentru mulţi ani înainte. De  sărbătoarea revoluţiei din octombrie colegiul de redacţie a publicat gazeta de perete a şcolii, unde au pus şi o poezie de a mea. Dar au comis tare multe greşeli de îmi era ruşine că sub poezie era numele meu. Am scos gazeta de pe perete ca să corectez greşelile. Îndată m-au turnat, am fost chemat la director, au convocat de urgenţă consiliul pedagogic. Gestul meu a fost calificat drept unul politic, era cât pe ce să fiu exmatriculat. Până la urmă m-am ales cu o mustrare aspră – pentru zădărnicirea publicării gazetei de perete consacrate revoluţiei din octombrie. A  fost prima mea pedeapsă pe motive  politice. 

   --Cum aţi descrie chipul preotului de altădată, care a avut de suferit în urma prigoanelor din secolul trecut? 

   -Îmi amintesc bine chipul tatălui meu – cu osânda pe faţă,  mereu  îngrijorat, mereu speriat. Îl transferau des dintr-o parohie în alta, fie iarnă fie, vară. Eram prin clasa întâia, când într-o iarnă geroasă, încărcând averea în două sănii trase de cai, am pornit din satul Pereni spre Cuhureştii de Sus. Îmi mai răsună şi acum în urechi vorbele tăioase ale vizitiului, ce îndemna caii, care deabea mişcau săniile prin viscol şi troene. Mama din când în când mă căuta pe sub plapume şi mă pipăia – să se convingă că n-am îngheţat. După Cuhureştii de Sus au urmat parohiile Sirota, Curleni, Buşăuca. Deoarece eram trei copii de şcoală, ne-am mutat în satul Cuizăuca, unde era şcoală medie. Dar cu zăbavă biserica din Cuizăuca a fost închisă şi transformată în depozit  de cereale al kolhozului. S-a făcut acest lucru special ca să-i creeze tatălui condiţii insuportabile şi să-l determine să se lase de preoţie. Preşedinta sovietului sătesc, o femeie agresivă, în venele căreea parcă circula în loc de sânge secera şi ciocanul, aşa şi spunea: ,,biserica am închis-o, acum trebuie să alungăm şi cioara din sat’’. Prin cioară îl subânţelegea, desigur, pe preotul din sat. Tata era mereu umilit, ameninţat de către activiştii de partid şi de stat, era „erou” al foiletoanelor şi articolelor critice antireligioase din presa locală şi republicană. Nu i se permitea să aibă un cal pentru a se deplasa la slujbă în satul vecin, i se cerea să achite sume exagerate, neântemeiate în bugetul local. Când se desfăşura aşa numitul împrumut de stat tata a fost chemat la Sovietul sătesc. L-au ţinut toată noaptea, a venit acasă în zori. Era galben la faţă, extenuat. Ne-a povestit cum şi-au bătut joc de el, i-au pus pistolul la tâmple, cerându-i să achite o sumă cât mai mare. Puţini ştiu că în perioada aceea preoţii erau trecuţi la salariu fix.Venitul bisericii era încasat de staroste, care era numit în funcţie de autorităţi. Preoţii erau urmăriţi să nu oficieze vreun serviciu divin în afara bisericii. Dar intelectualii, printre care şi mulţi comunişti veneau noaptea, pe ascuns la noi acasă – să le boteze copilul sau să-i cunune. Îmi aduceam şi eu aportul: stăteam de gardă la poartă, dacă vedeam ceva suspect, îi avertizam pe cei din casă, tata stingea lumina, înceta rugăciunea. Dacă era linişte, mă duceam în casă să-l ajut pe tata- primeam pruncul din cristelniţă, ţineam cununiile mirilor, urcând pe un scaun, spuneam „Tatăl nostru”, „Simbolul credinţei” şi alte rugăciuni pe care le  ştiam pe de rost. Totul se făcea în mare taină, fără cumetri, fără naşi, chiar şi fără dascăl – în societate domnea frica şi suspiciunea. Bisericile erau  distruse  sau erau prefăcute în depozite ori cluburi, nu era voie să se bată clopotele, preoţilor le era interzis să iasă din casă îmbrăcaţi în odăjdii. Când era chemat la Episcopie tata îşi punea riza şi crucea în geantă . La poarta Episcopiei o îmbrăca, apoi când ieşea o punea din nou în geantă.

   -Ce rol are credinţa în viaţa Dumneavoastră? 

 - Mi-a fost hărăzit să cresc într-o familie de preot în perioada nefastă a ateismului militant, când era prigonită credinţa, pângărite bisericile, icoanele şi cărţile sfinte, când erau umiliţi, deportaţi şi nimiciţi slujitorii bisericii. De mic copil eram pus în situaţia să aleg: să asclut părinţii care spuneau una sau învăţătorii care afirmau cu totul alta. Era o alegere complicată la maximum pentru o minte de copil. Am suferit foarte mult pentru credinţă pe parcursul vieţii- până la destrămarea Uniunii Sovietice. Dar poate a fost o încercare rânduită de Dumnezeu! Am avut mai multe cumpene în viaţă, dar simţeam că mă protejază o forţă inexplicabilă. Cred că erau rugăciunile tatălui meu, care, după cum citisem în cărţile sfinte, protejează până la a noua generaţie.Un lucru îl pot afirma la sigur: sensul vieţii îl văd în credinţă şi în dragoste faţă de tot ce a creat Dumnezeu.

   -Ce gânduri aveţi pentru generaţia de astăzi? 

   -Mă simt oarecum dezamăgit. Odată cu renaşterea naţională speram să apară generaţii noi care să vorbească fumos, să fie culţi, elevaţi, demni de rigorile timpului ce îl trăim. Tinerii de astăzi, însă, începând chiar de la grădiniţă, sunt agresivi, intoleranţi și nervoşi. Îl vezi în stradă pe un tânăr sau o tânără cu căştile la ureche şi ai impresia că trăieşte într-o altă lume.Vorbirea tinerilor este împresurată de rusizme. Nu-i de mirare, deoarece o puzderie de canale de televiziune emit în limba rusă. De fapt generaţiile tinere trăiesc într-o lume virtuală a telefoanelor mobile, a tabletelor, a calculatoarelor. Acest lucru trezeşte îngrijorare în plan mondial. La grădiniţă, la şcoală, în familie copiilor li se spune una, dar din mediul virtual ei învaţă cu totul altceva. Ca reztultat, avem ceea ce am mai avut: incultură, străzi îngunoioşate, fum de ţigară, droguri, violenţă, desfrâu. Puţini tineri frecventează biserica, şi-au înviorat activitatea numeroase secte religioase, care îi dezorientează pe tineri. Un deserviciu evident îl generează  în societate conflictul între cele două patriarhii, conflict care cu zi ce trece ia amploare. Citesc cu mare atenţie şi interes ciclul de articole ale preotului Octavian Moşin publicate în paginile săptămânalului „Literatura şi arta”. Sunt o adevarată comoară spirituală pentru generaţiile de astăzi, numai că prea puţini le citesc, prea puţini se abonează la săptămânalul respectiv.

                                                                                    A consemnat Maria Cucută- Rujină

 

Articole Asemănătoare
2630

Se cade a ne împărtăși în noaptea Sfintelor Paști?

Mi se pare îmbucurător faptul că numeroşi credincioși simt și trăiesc intens înlăcrimatele ceasuri ale zilei premergătoare Învierii Domnului. Există zone din Moldova unde mulți dintre ei se îndoliază. Merg la denii îmbrăcați în straie de doliu, postind negru. Alții ajunează aproape în întregime în săptămâna Sfintelor Pătimiri, gustând agheazmă mare doar după slujba prohodirii […]

Articole postate de același autor
1601

Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului

-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna? -Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și […]