De câţiva ani de zile vreau să scriu o scrisoare unei prietene vechi, dragi, pe care o port în suflet mereu, chiar dacă nu mai vorbim. De fapt, nici nu-i ştiu numele, dar ştiu că mi-e prietenă.
Draga mea,
te-am văzut astăzi, într-o zi destul de friguroasă de noiembrie, în tramvai. Ai urcat pe la staţia Colentina. Eu veneam de la domnul doctor C. Luasem un tratament pentru copilaşul meu de 8 luni, care răcise. Eu eram îmbrăcată bine, adică gros, îmi era cald şi mă simţeam confortabil. Tu erai zgribulită. Era dimineaţă, vreo 9 şi ceva. Tu arătai foarte, foarte obosită, probabil nu dormiseşi în noaptea trecută. Te-ai aşezat pe un scaun şi picurai. Pe lângă oboseală, citeam în ochii tăi atâta tristeţe… erai ca o haină folosită – răsfolosită –, şifonată, murdărită, aruncată pe un scaun. Aveai pe faţă urme de fard mai vechi de 24 de ore. Deci, clar că n-ai avut prea mult timp la dispoziţie pentru tine. Ai fost în slujba cuiva. În acelaşi timp hainele voit mulate pe corpul tău îmi spuneau că te doreai admirată de cineva. Dar ce vroiai tu să admire cineva la tine?! Probabil ceea ce crezi tu că ai mai frumos, mai valoros, mai demn de iubit…
Draga mea prietenă, nu ne-am mai văzut de foarte multă vreme. Între timp în viaţa mea s-au produs foarte multe schimbări… Ca să reduc la esenţă tot ce-aş avea să-ţi povestesc, îţi spun doar că acum eu alăptez un copil. Ştii, e ceva la care nu m-am gândit niciodată: că eu sunt în stare să întreţin în viaţă pe cineva, pe un omuleţ, dându-i să mănânce ceva din mine, care se face în mine, se face din carnea şi sângele meu, din ceea ce mănânc eu, din ceea ce beau eu, din ceea ce sunt eu… din asta, vine un omuleţ, ia, se hrăneşte şi creşte. Îţi dai seama, ce mare taină e asta?! Nu reuşesc s-o cuprind cu mintea.
De ce m-am hotărât să-ţi scriu? Ţi-am văzut sânii într-un decolteu generos, şi atât de milă mi s-a făcut de tine că îmi venea să plâng acolo în tramvai, să vin să te îmbrăţişez, să te acopăr, să te încălzesc, să-ţi povestesc cât de minunată eşti şi cât de puţin ai nevoie să te expui de parcă ai fi o marfă, o vitrină, menită să excite hormonii zăpăciţi, suprasolicitaţi, obosiţi ai unor bărbaţi, care au uitat, n-au vrut sau n-au ştiut că au şi darul de a fi tată pe acest pământ. Tată ocrotitor şi chibzuit conducător al vieţii lor şi al familiei lor.
Prietena mea dragă, te înţeleg foarte, foarte bine, mai bine decât te-ai aştepta. Şi eu, ca şi tine am exersat multe forme de a mă face plăcută. Asta fiindcă în adânc, fără să ştiu, mă uram, nu mă suportam. În timp ce căutăm admiraţie pentru cum arăt, îmi venea să mor, îmi doream să dispar de pe faţa pământului… Au trecut nişte ani… Acum trăiesc o altă viaţă, tot a mea, dar alta…
Dacă ai şti cât de mare-i bucuria să-ţi vezi corpul muncind pentru a da viaţă, n-ai mai pierde nici o zi umblând dezbrăcată, cu mijlocul, sânii expuşi pe frig şi ger, de parcă ai fi o păpuşă de plastic. Şi nici vara nu te-ai purta mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată doar fiindcă te învaţă marketingul de supermarket că orice, oricând, trebuie consumat. Ai înlemni când ai înţelege ce mare taină şi imens potenţial poartă corpul tău şi pur şi simplu te-ai sfii să te arăţi la tot pasul provocând şi risipind darul vieţii în praful mistuitor al consumismului, al deşertăciunii, al non-sensului, al morţii într-un final, chiar dacă-ţi pare că n-are legătură.
Tu nu eşti marfă, nici vitrină, nici plastic fără de viaţă.
Eşti purtătoare de viaţă! Eşti o femeie!
Te îmbrăţişez, te iubesc şi te caut!
Cu drag şi durere pentru anii în care n-am ştiut să te ocrotesc,
Maria.
sihastriaputnei.ro
