Pr. Constantin Sârbu – părintele săracilor

273

La 30 de ani am venit în Bucureşti. M-am născut la ţară, în satul Vâlcele, lângă Suceava şi am lucrat la colectiv de la 16 ani. O consăteancă mi-a spus:

– Nu poţi continua munca la colectiv, eşti slabă, bolnăvicioasă. Hai cu mine la Bucureşti, stai la mine până îţi găseşti serviciu!

Părinţii mei erau şi ei slăbiţi de muncă şi suferinţă. Aşa am ajuns la Bucureşti şi am intrat „la stăpân”, la familia Popa Gheorghe, unde trebuia, în primul rând, să am grijă de două fetiţe, Carmen şi Cristina, de 7 luni şi de 4 ani.

Dar în noua mea situaţie de servitoare nu-mi găseam liniştea interioară. Prietena mea mi-a propus să merg cu ea la Biserica Sapienţei, avertizându-mă:

– În biserica asta nu se vorbeşte!

Am acceptat. Când am ajuns, am rămas decepţionată: o biserică mică, dărăpănată, întunecoasă; de afară părea mai degrabă casă decât biserică, cu pereţii înnegriţi, cu pardoseala stricată, un preot mic de statură. „La ce biserică m-a adus”, mă gândeam în sinea mea. Când a început însă predica şi l-am auzit pe Părintele vorbind, mi-am zis: „Aici e mântuirea sufletului meu!”. Toată predica a fost spusă parcă anume pentru mine.

Prima vineri, care a urmat, am venit seara la slujbă şi am dat şi un acatist, cu rugămintea de a primi un serviciu. Cineva a mai dat un acatist cu o cerere asemănătoare. După Vecernie, Părintele a spus să rămână cele două persoane care caută serviciu. Era în aprilie 1967, înainte de Paşte. A stat de vorbă cu noi amândouă în pridvor şi ne-a spus:

– Îmi trebuie o femeie la lumânări. Care este situaţia voastră?

– Eu sunt servitoare la stăpân.

– Eu n-am deloc serviciu şi am mama bolnavă.

– Care renunţaţi?

– Eu renunţ, am zis. Sunt mai tânără şi totuşi am ceva.

Părintele a apreciat renunţarea mea. A rămas de atunci Cristina la lumânări şi s-a dovedit a fi un mare şi credincios sprijin al bisericii până la sfârşit.

În sâmbăta Paştelui am avut discuţii cu stăpâna. Seara, la Înviere, m-am dus plângând la uşa altarului:

– Ce ţi s-a întâmplat?

– M-a dat stăpâna afară din casă!

Părintelui, care lua asupra sa toată suferinţa noastră, i s-au umplut ochii de lacrimi. A stat un moment, apoi mi-a zis:

– Să ştii că un singur Stăpân este în lumea asta, Acela din cer. Lui îi slujim cu toţii. Toţi suntem egali înaintea Lui. Nouă ne rămâne să ne rugăm.

Cât de mult m-au liniştit şi întărit cuvintele lui! Iar situaţia din familie s-a schimbat în aşa fel încât stăpânii mei au insistat să nu mai plec şi m-au tratat de atunci încolo ca pe cineva de-al lor.

Aveam dreptul la o zi liberă pe săptămână. Mi-am ales duminica dimineaţa şi vineri după-amiază. Uneori luam fetiţele cu mine la biserică. Se ataşaseră mult de mine, mă iubeau. La Sfânta Liturghie stăteau nemişcate lângă mine. Părintele nu accepta să se plimbe copiii prin biserică. Dacă nu reuşeai să-i stăpâneşti, trebuia să stai cu ei în pridvor, în linişte, altfel trebuia să pleci cu ei, să ieşi din biserică, să nu se facă tulburare, ca lumea să se poată concentra pentru Sfânta Jertfă. Chiar şi în curte, în timpul Sfintei Liturghii pretindea să se menţină cea mai desăvârşită linişte.

Vineri, după-masă, veneam şi făceam curăţenie în locuinţa Părintelui, în casa parohială. Pe Cristina, care avea doi ani, Părintele îmi spunea să o culc chiar în patul său, în timp ce eu îmi vedeam de lucru.

Îmi povestea frânturi din greutăţile întâmpinate la construirea acelei biserici (Biserica Vergului). Pe măsură ce zidurile se înălţau, comunitatea creştină se întărea, dar, pe de altă parte, invidia unor oameni şi alarma Securităţii creşteau.

Când s-a arătat minunea cu icoana Maicii Domnului pe geam, puhoiul de credincioşi n-a putut fi oprit. Regimului comunist nu i-a convenit şi aşa a avut loc prima arestare a Părintelui. De atunci au hotărât suprimarea lui.

După ce a terminat construirea bisericii, în anii aceia grei de după război, a fost arestat, în 1954. Îmi spunea:

– M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut,dar le-am spus: „Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”.

Cei ce au dorit moartea lui n-au izbândit, căci Dumnezeu l-a ocrotit.

După 8 ani de închisoare şi Canal şi doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, s-a întors, acceptând cea mai săracă şi dărăpănată biserică din Bucureşti.

L-am mai întrebat pe Părintele:

– De ce nu v-aţi dus să staţi la fetele dumneavoastră?

– Nu, Ana, Dumnezeu nu m-a lăsat pe pământ să mă duc cu copilul în parc şi să-i cumpăr iaurt şi bomboane. Dumnezeu m-a lăsat pe pământ să-I slujesc Lui şi oamenilor. Unii, chiar dintre cei de la conferinţele preoţeşti, îmi spuneau că sunt exagerat în credinţă, că „sar peste gard”. Dar poţi fi exagerat în slujirea lui Dumnezeu? Ce făceam şi înainte, decât că împlineam legea iubirii Lui?

Rugăciunile Părintelui aveau mare putere. Al doilea stăpân la care m-am angajat – Barac Vasile – avea un văr care o scosese afară din casă pe mama lui. Ea a vrut să-i intenteze proces băiatului, dar o cunoştinţă a îndrumat-o… la o biserică unde „se fac minuni”. Aşa a ajuns la Părintele Sârbu, care i-a spus:

– Nu este bine să te judeci cu băiatul tău, pe care l-ai purtat în pântece şi l-ai alăptat. Să facem 40 de zile rugăciuni!

Nu i-a luat nici un ban şi, înainte de a se încheia sărindarul, băiatul a venit, şi-a cerut iertare, a aranjat-o într-o garsonieră şi a avut grijă de ea.

Un alt exemplu am avut chiar cu proprietăreasa mea, la care m-am mutat după ce am reuşit să mă angajez la fabrica de dopuri „Izolatorul”.

Proprietăreasa avea situaţie bună, dar şi două fete care nu se puteau mărita. La rugămintea ei, Părintele a hotărât un sărindar (rugăciune de 40 de zile). Înainte dea se încheia cele 40 de zile, ambele fete s-au măritat. Părintele îi spunea să aibă grijă de mine că sunt foarte necăjită, săracă şi străină, că n-am pe nimeni în Bucureşti. Când a venit odată la mine să-mi facă o sfeştanie, mi-a spus:

– Tare bine mă simt în casa săracului!

Avea grijă de noi toţi. Nu ştiu cum ne ştia; ne vedea la liturghie pe fiecare şi cum lipseam, ne întreba duminica următoare unde am fost. Dacă lipseam mai mult, trimitea pe cineva să vadă ce-i cu noi.

Am mers la azile de multe ori cu doamna doctor Tăslăuanu, cu Jeni, doamna Tatiana, Cocuţa şi cu altele.

În biserică Părintele cerea să fie mare linişte, să nu rămânem îmbrăcaţi nici măcar cu „fâşurile”, căci foşnesc şi tulbură liniştea. Să nu ne mulţumim că am găsit noi înşine calea spre Dumnezeu şi spre mântuire, ci să ne străduim să aducem şi alte suflete la Biserică; să ne întărim sufleteşte, căci vor veni vremuri grele, spunea Părintele.

La biserică am cunoscut şi pe mama Mitana, care vindea lumânări la biserica Vergului. Ea ducea fetiţele Părintelui la şcoală după moartea soţiei sale şi la ea au rămas fetele la început, după arestarea Părintelui.

Ana Cristea – Un mare mărturisitor creștin. Preotul Constantin Sârbu,

Lucare îngrijită de obștea mănăstirii Diaconești, Ediția a III-a, Editura Bonifaciu, Bacău, pag. 77-80


Articole Asemănătoare
764

Degeaba mergi la biserică, pentru ca ai aceeaşi comportare cu cei care nu merg

Acolo unde locuieşti, nu e vreun bătrân bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numeşti creştin, te-ai dus la uşa lui să-l întrebi dacă nu are nevoie de pâine, de lapte, de medicamente?! Cred ca nu! Bine ca ai tu de toate, bine ca se strică mâncarea în frigider, bine că ţi-e şifonierul […]

Articole postate de același autor
251

Sfinții Constantin și Elena prăznuiți la biseica „Întâmpinarea Domnului”, USM

Sfinții Împărați, cei întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena au fost prăznuiți cu mare bucurie duhovnicească la biseica „Întâmpinarea Domnului”, USM. Serviciul divin a adunat mai mulți slujitori, care au adus slavă lui Dumnezeu, și i-au proslăvit pe Sfinții întocmai cu apostolii. Pentru parohul acestei biserici, prot. Octavian Moșin, a fost o dublă […]