Cheia, Alba, este un sat ce se-ntinde pe 80 de hectare și are șase locuitori, dintre care doi sunt copii. Satul mai are o școală și o biserică părăsite. Oamenii care îl populează sunt doi pustnici și o familie de tineri bucureșteni pe pajiștea cărora poposesc mai mereu străini.
Cristina și Gabriel, împreună cu David și Alice, copiii lor, s-au mutat aici în urmă cu 5 ani, după ce au vândut apartamentul din București și au donat ce mai aveau. Și-au lăsat joburile de corporatiști de capitală, au abandonat prietenii, cârciumile și vacanțele în Bulgaria. Au luat cu ei doar ce a încăput în 200 de cutii mici de carton pe care le-au cărat cu desaga și caii până în sat.
Locuiesc într-o casă acoperită cu paie, dorm într-un plopten cu cameniță (citești mai jos explicația), cresc căprițe și cai și muncesc în ritmul vieții satului pe care l-au învățat ușor-ușor de la bătrânii care i-au crezut o vreme fugari din calea legii.
Gabriel este editor video și grafician, iar Cristina este psiholog, dar profesiile lor nu mai au nicio trebuință în satul în care totul se măsoară în ritmul răsăriturilor și apusurilor. Copiii merg la școală la 10 kilometri de Cheia, jumătate din drum călare, jumătate în microbuzul școlii.
Familia Suliman s-a mutat la Cheia acum 5 ani, după ce Gabriel a ales locul, a instalat casa, iar Cristina a văzut totul în câteva poze și filmulețe cu ceea ce avea să devină casa lor de viitor.
Urmează un dialog cu Gabriel Suliman, din care aflăm cum un răsărit portocaliu, un versant misterios dar și promisiunea unei vibrații spirituale te pot duce în vârf de munte fără nicio ezitare.
”La un Revelion în vârf de munte le-am zis prietenilor că eu n-am să mor în București, ci în vreo cabană în vârf de munte”
Eu am copilărit la țară. Sunt născut la țară, în Constanța, lângă malul mării, într-un sat pe care Ceaușescu, în 1986, l-a demolat și ne-a forțat să ne mutăm la bloc. Dar 4-5 ani am prins din copilăria aia splendidă, din care mai am niște amintiri: merii, gutuii, toți verișorii în aceeași curte și apropierea mării. Un teritoriu extins, fără hoteluri și aglomerări de turiști.
Ulterior m-am mutat cu mama în București. Iar aici mi-am făcut un grup de prieteni cu care mergeam pe munte. Luam echipament de la second-hand, că nu aveam bani de unul nou, hărți, rucsacii în spinare și făceam propriile trasee. Am început cu Bucegii, fiindcă erau foarte aproape de București, apoi am mers spre Munții Făgărașului.
N-am fost niciodată într-un club montan, nu exista niciun lider. Votam toți locația, luam hărțile, iar uneori scurtam și o luam pe trasee nemarcate sau mai puțin folosite. Iar tot drumul ăsta era o aventură: ajungeam în fundături, pe grohotișuri ori mai descopeream un craniu de urs. Sunt întâmplări care nu au cum să nu se întipărească în minte și în suflet.
Îmi aduc aminte că eram la un revelion în vârf de munte și le-am declamat prietenilor că eu n-am să mor în București și că la un moment dat o să-mi găsesc o cabană la munte unde am să mă mut. Dar nu cred că m-a crezut cineva atunci.
După ce am terminat facultatea a apărut și primul copil, David, și mi-am dat seama că toată treaba aia foarte importantă, de a merge cu copilul în rucsac la munte, să vadă un foc de tabără, cu alți prieteni, nu o puteam face. Era foarte dificil: și cu bagajul, și cu rucsacul. Nu aveam nici mașină.
Iar câțiva ani de zile am tot căutat zone în care să îmi pun în plan visul, mai ales în Munții Făgărașului, munții mei de suflet. Dar a fost să fie altfel și s-a nimerit Apuseniul.
„Am văzut o culoare portocalie și razele străpungeau ceața care ieșea din pădure.”
Cum ai ales Apuseniul și Cheia?
Un prieten din București, și el la fel de nebun ca mine, că așa e: cine se aseamănă, se adună, a trecut prin satul Cheia cu bicicleta, a văzut locul și a înțeles că este tocmai potrivit pentru mine. Și m-a sunat: „tu, ochelaristule, ți-am găsit un loc cum îți trebuie. Vino la mine să curățăm spini în primăvară și te voi duce eu.” Și m-am dus. Se întâmpla în 2012.
Am ajuns acolo și tot ce pot să-ți spun este că nu am văzut pe nimeni în sat. Aveam să pricep mai târziu că oamenii care mai locuiau acolo duceau o viață de pustnic, nu ies din casă, s-au mutat acolo să fie singuri.
Dar ceva m-a atras la loc și nu îți pot spune ce. Am căutat detalii pe internet despre el și am găsit un mini-documentar TVR, „Satul cu doi locuitori”, în care erau prezentate două bătrâne băștinașe care trăiau atunci acolo. Atunci i-am zis Cristinei că o să iau rucsacul și o să mă întorc, să simt un pic locul. Și așa am făcut. Am coborît dinspre Cheile Râmețului și mi-am pus cortul, fără să știu, exact pe terenul pe care aveam să-l cumpăr mai târziu. Poți să-i spui coincidență, eu îi zic magie.
În noaptea aceea a plouat mărunt, aici se cheamă ploaie mocănească. Dimineața, când s-a făcut lumină, am ieșit din cort. Pe partea sudică a terenului este un versant, se cheamă Vulturul, care, de fapt îmi blochează perspectiva. Din cauza lui eu nu văd nici răsăritul și nici apusul. Pot doar să-mi imaginez prin reflexia pe care o are soarele pe stânca asta, dacă e roșu, portocaliu sau este un răsărit limpede.
În dimineața aia am văzut o culoare portocalie și razele astea străpungeau ceața care ieșea din pădure. E greu de spus ce am simțit atunci. Dar m-am gândit: cum ar fi ca până voi muri, de la fereastra casei să văd peisajul ăsta? Și am strâns tot și am plecat în sat să întreb dacă are cineva un loc de vânzare.
„Vânzătorul terenului, când a auzit numele Suliman, a crezut că e o farsă din filmul turcesc, Suliman Magnificul”
Și am ajuns la una dintre bătrânele pe care le văzusem în documentar. Femeia, reticentă la început. De ce? Satul este pe culoar turistic, sunt trei trasee care traversează localitatea. Ceea ce înseamnă că bătrâna asta în fiecare vară era asaltată de turiști care o întrebau: „mamaie, hai un pic! Ce e aici, unde suntem?” Și femeia se săturase, la 80 de ani nu mai avea chef să răspundă fiecărui turist cu rucsacul în spate. Cam așa eram și eu. Așa încât am văzut-o cum se retrage în tîrnațul ei acolo. Și-atunci am strigat-o pe nume: „bunică Lăurica!„ Doar știam bine din film cum o cheamă. Când și-a auzit numele a ieșit: „ce-i, mă, copile?”
Și am întrebat-o dacă e vreun loc de vânzare. Și mi-a dat un număr de telefon.
Am sunat, dar omul de la capătul celălalt a crezut că îmi bat joc de el. De ce? Pentru că în 2012, când am luat eu terenul, rula la tv un serial: Suliman Magnificul. Iar pe mine mă cheamă Gabriel Suliman. Și când a auzit numele a zis: „nu, domnule, e greșeală. N-am niciun teren de vânzare.” El de fapt a fost convins că cineva i-a făcut o farsă pentru că în satul ăsta nu cumpăra nimeni nimic. Cine să cumpere un teren în văgăuna asta?
La două săptămâni m-a sunat și m-a întrebat dacă am vorbit serios și m-am dus cu el la munte. Și pe scurt, ajungem de îmi arată fix terenul pe care îmi pusesem eu cortul, lângă biserică, la poalele piscului Vulturul.
Ce-a avut de spus Cristina?
Cristina, soția mea, s-a mutat în Cheia cu mine doar după ce a văzut niște filmulețe și poze pe care le făcusem eu. Ea nu a fost niciodată acolo.
Am mers la cacealma. I-am spus că dacă nu se mută cu mine aici, eu în București nu voi mai sta. Și mă voi duce undeva la munte, fie că va vrea sau nu.
„La bloc, în capitală, trăiam câte o amiciție de lift”
Cum a fost mutarea din București, demisia?
Pentru noi a fost o eliberare.
Eu am terminat Facultatea de Psihologie dar am început să lucrez în editare video și grafică. Dar ajunsesem să petrec 10-12 ore în fața monitorului, în special noaptea pentru că era liniște și mă puteam concentra. Iar ziua dormeam. Deci, job-ul ăsta extrem de stresant și solicitant a fost un motiv bun să îți dorești să evadezi.
Cu prietenii noștri, atât de angrenați în joburi, ne vedeam foarte rar, la o bere, la o terasă sau la o aniversare. Eu și Cristina vorbeam pe messenger din sufragerie în dormitor. Eram într-un fel de galop amândoi.
Locuiam în apartament de două camere, împreună cu Cristina, de mai bine de 12 ani. În afară de faptul că îmi știam vecinii de pe palier la față, le știam copiii, nu aveam niciun alt detaliu despre ei. Era un fel de amiciție de lift.
„Am luat doar ce a intrat în 200 de cutii, cărate cu calul, în desăgi”
Dar v-ați mutat într-un sat cu doi vecini pustnici. Tot nu aveți cu cine schimba o vorbă.
De ce crezi tu că prietenul meu a fost atât de sigur să îmi recomande acest sat? Cheia este pe culoar turistic și are ca obiectiv major cheile Râmețului și Mănăstirea Râmeț. Eu sunt la 5 minute de mers pe jos de mănăstire.
Știam că dacă voi face ceva aici, cabană, pensiune, hotel, voi avea vad și vor veni oameni către mine, măcar pentru faptul că vin oricum în zonă.
Așa încât, cu banii din vânzarea apartamentului am făcut o investiție și mai deșteaptă, am cumpărat două case acoperite cu paie pentru că ele sunt cele mai arhaice și cele mai atractive vizual. Le-am numerotat bârnele, le-am adus aici, pe terenul meu, le-am ridicat și le-am refăcut exact cum erau înainte.
Cât de complicat se face asta?
Extrem de complicat. Fiindcă nu mai găsești meșterii capabili să desfacă și să facă astfel de case. Am căutat la Muzeul Astra din Sibiu, am luat legătura cu Muzeul Satului din București să găsim meșteri care să refacă aceste case. Am găsit, dar erau în Maramureș sau în Bucovina, or, eu aici nu aveam unde să îi cazez.
Apoi infrastructura era zero. Acest sat ale cărui drumuri erau late și se puteau traversa cu carul, a rămas doar cu niște potecuțe turistice.
Le-am făcut până la urmă, desigur, dar costurile au fost foarte mari pentru mine. Iar banii au venit din tot ce am avut și am vândut în București. Ne-am mutat aici cu vreo 200 de cutii cu dimensiunea de 40/40, iar tot ce nu a încăput am dat prietenilor, am vândut sau am scos în afara blocului.
Cutiile le-am cărat cu desaga pe spatele cailor, din satul vecin până la mine în Cheia. Trei săptămâni, câte 3-4 transporturi, zi de zi.
În primele zile, bătrâna care îmi dăduse caii m-a văzut că mă întorceam tot pe lângă ei. Și a venit lângă mine și m-a întrebat: „mă, copile, tu de ce nu sui călări?”
I-am zis că mă tem că mă aruncă din șa. Și mi-a zis, „uite, trage-te lângă o piatră, aruncă-te în spatele lui și el știe unde să te ducă. Nu te-aruncă!”
„Vorbeau oamenii din satul vecin că am venit la ei să fug de lege”
Cum crezi că te-au perceput oamenii din sat?
Erau discuții în birturi, „o venit bucureșteanul ăla acolo în Cheie. Da, mă, ce nebun! Are copii? Are. Și muiere? Și muiere! A, păi cred că a dat o spargere ceva în București, a făcut el ceva și se ascunde. Dar sigur or să-l prindă!”
Ei nici acum nu pot accepta că a venit unul de la București, din luxul pe care ei îl văd la televizor.
Din ce vă vin vouă banii acum?
Una dintre case, casa de oaspeți, cu două camere, după ce am pus-o la punct, am pus-o pe AIRBNB și de anul trecut și până acum ea generează niște bani pe care noi îi numim amortizarea costului. Iar de la an oamenii, odată veniți aici, revin, iar străinii, în proporție covârșitoare, vin weekend-urile aici, apoi 4-5 zile petrec pe la noi.
Cât de des reveniți în civilizație?
Din când în când mai coborâm la oraș, în Aiud, de unde ne facem aprovizionarea cu alimente și bunuri de larg consum. Iar Cristina cu copiii, pentru că ei sunt cei mai deplasabili , mai petrec timp la prieteni în Sibiu.
Am fost în București acum trei ani, în trecere de la Gara de Nord la Autogara Militari. Și m-a șocat când am văzut bannerul din Gară, și în română, și în engleză, care spunea să avem grijă ce taxiuri luăm că multe sunt pirat. Iar gara este primul lucru pe care îl vede un turist străin când vine cu trenul.
„Copiii merg călare la școală. Sau pe jos.”
Unde merg copiii la școală?
La Râmeț, în centrul comunei. Este la 10 km de satul Cheia. 5 km îi parcurg pe jos sau călare. Îi duc eu în fiecare dimineață cu calul. Dar, pentru că sunt mari, calul nu îi poate ține pe amândoi de-odată. Așa că am făcut o înțelegere: jumătate de drum merge unul și jumătate celălalt. Iar din Brădești după 5 km, îi preia microbuzul școlii și îi duce la Râmeț, unde funcționează o școală cu internat.
Sunt nouă copii cu totul înscriși la școală, iar ai mei sunt ultimii care mai dorm în internat. Iar acolo rămâne cu ei Cristina, de cele mai multe ori, pentru că nu mai există supraveghetor.
Cum te-a schimbat mutarea asta?
Ceea ce s-a schimbat radical este că eu sunt propriul meu manager și, dacă se întâmplă să eșuez sau să nu ating targetul, mă înjur singur. Pagubele sunt ale mele, iar lucrul ăsta mă liniștește. Da, sunt în zona mocanilor, iar mocanii sunt renumiți că sunt mai lenți, mai liniștiți. Merge melcul mai repede ca ei.
Oamenii de aici m-au apostrofat: „mă, copile, tu de unde ești? Din București! Apăi, dacă tu te grăbești așa, crede-mă că nu o să ajungi departe!”
Pentru că eu îi zoream, aveam nevoie de meșteri. „Dacă ai zis că mâine la ora 9.00 ești la mine, trăsni-te-ar, fii la ora 9.00 dacă tot ai zis!” Și el venea la 11.00.
Și nu e vorba de lene, dar ei așa funcționează. De ce? Pentru că viața de aici are multe variabile pe care nu le poți controla.
„Cred că asta este stricat la oraș, punem mai mult preț pe bani decât pe ființa umană.”
Adică?
Se lucrează foarte mult cu două doi factori schimbători: cu natura și cu animalele. Dacă a plouat azi și tu trebuia să mergi la fân, doar n-oi fi tâmpit să strângi fânul ud! Îl lași până se usucă și îl strângi peste o zi-două. La animale la fel, i-a fătat vaca. Ce poți face?
La oraș este altfel. S-a stricat mașina! Nu interesează pe nimeni. Iei taxiul. Ești blocat în trafic, nimeni nu vrea să știe. Vii pe jos.
Oamenii nu vor să înțeleagă că sunt niște factori nemaleabili, cu care nu poți jongla așa de repede. Cred că de aici și lucrurile merg foarte prost. Că punem mai mult preț pe bani decât pe ființa umană.
Deci, eu, Gabi, am aceeași tensiune interioară, dar vine cu o liniște. Deși nu pot să fac azi asta, o fac mâine și tot o fac.
Ce ai învățat de la ei?
Toate cutumele și vorbele lor încerc să le decodific și să le aflu secretul: de ce făceau așa și nu altfel?
Am bătut satele de jur împrejur să aflu despre locul ăsta. Spre exemplu, casa mea de oaspeți are o sobă cu pat care se numește ploaptăn cu camniță. Mno, ce însemnă asta? Pe cine să întreb? Și am aflat așa, ploten vine din germană și înseamnă cuptor, iar pentru mocani înseamnă sobă fixă, construită din piatră, care se făcea până la 1900. Camniță vine din slavă și este locul unde se doarme, ceea ce moldovenii numesc lejancă. Iar toate detaliile astea le-am găsit la bătrâni de 80 sau 90 de ani.
Ce s-a întâmplat cu satul de a ajuns așa depopulat?
În anii 40 a fost apogeul lui, 50-60 de fumuri, case, dar o casă avea 10-11 copii. Școala avea 40 de copii, biserică era mare și încăpătoare.
Vine al doilea război, pleacă majoritatea bărbaților, mulți dintre ei nu se mai întorc. Vine comunismul și încep electrificările în amonte. Satul Cheia avea cel puțin 12 mori, numărate de mine. Și apar morile electrice, iar oamenii de sus au refuzat să mai coboare aici. Doar aveau morile lor.
Așa că, ușor-ușor nu au mai avut ce să vândă, cu ce să facă troc. Copiii au crescut și au plecat la oraș cu slujbă, s-au închis școlile, bătrânii s-au împuținat, s-a închis și biserica și am ajuns cum suntem acum.
Mama Laurica a plecat la copii la Alba, dar mi-a zis că ea aici vrea să moară. Și gândește-te că este o femeie de 85 de ani, care încă se ținea bine și care m-a ajutat să-mi car boghii (niște căpițe mici de fân, iar când dă cu securea taie lemnul dintr-una.
„La București cumperi, nu ceri împrumut. Și fiecare moare încet în casa lui, singur”
Cum se țin ei puternici așa?
Oamenii ăștia au altă rezonanță. Ei gândesc în alți termeni. Am senzația că în București gândeam mult mai pervers, mult mai pentru mine. Să am eu, nu mă interesează ce se întâmplă pe preșul vecinului, ci doar ce se întâmplă la mine în casă.
Or, ei au trăit într-o comunitate. Casa pe care a construit-o tata bunicii Lăurica are la soclu niște bolovani de câteva tone. Și am întrebat-o cum i-a adus, cu boii, cu lanțuri. Cu ce? Și a zis, „măi, copile, când tata a ridicat casa asta mama făcea trei cuptoare de pâine pe săptămână!” Gândește-te că în cuptor încap 10 pâini, iar o pâine are trei kg. Îți dai seama câți oameni au lucrat la casă? Atunci îmi dau seama cum construiau o casă atât de repede.
Bun, și de unde venea spiritul ăsta comunitar?
Pentru că altfel ar fi murit. Dacă eu am un buștean în pădure și tu ai unul, dar niciunul dintre noi nu-l poate aduce singur vom muri dacă nu ne ajutăm.
Or, la București îl cumperi. De ce ai nevoie de comunitate? Și fiecare moare în casa lui singur. Banul te face să trăiești tu în bula ta fără să te intereseze de alții.
Aici nu era așa. Dacă mie mi-a murit o vacă, mă duc la vecinul și îi zic, „dă-mi și mie lapte. Vor mânca copiii tăi mai puțin, dar vor trăi și ai mei. Iar după ce mă așez eu, îți dau înapoi și te ajut la altceva!”
Știi povestea aia de pe facebook, dacă tu nu intri la mine în cârciumă să mănânci murim amândoi de foame? Așa este și aici.
De ce ți-e frică?
Că voi îmbătrâni și nu voi mai putea face lucrurile cu aceeași lejeritate. Cred că voi fi nevoit să mă mut sau să schimb lucrurile să devină ușoare.
sursa life.ro
