Cu oamenii nu poţi face nimic.
Oamenii vor ca tu să asculţi de ei, ei să te conducă, ei să-ţi spui ce trebuie să faci sau să nu faci. Ba mai mult: să faci şi pe Dumnezeu să asculte El de ei, nu ei de Dumnezeu.
Discreţia de care-i rogi: “să nu ştie stânga ce face dreapta” e cea mai călcată în picioare poruncă a Mântuitorului, şi încă de cei mai “credincioşi” ucenici.
O, sanctas simplicitas!
Nici sfinţii n-au avut altă soluţie decât fuga de oameni.
– Decât dacă te hotărăşti să te laşi “vorbit”, “discutat”, “strâmbat”, “denunţat” şi chiar “vândut”, şi încă de cei mai buni credincioşi, ei fiind de cea mai naivă bună credinţă că “nu-ţi fac niciun rău”.
Cu alte cuvinte, între oameni trebuie să devii – în mic – la scară smerit omenească, un mântuitor pe cruce.*
Oare nu la aşa ceva m-am legat când L-am văzut într-o gară, privind peste hărmălaia lumii, la tragedia ce avea să vie a doua zi: al doilea război mondial, cu nişte ochi de o frumuseţe divină şi cu o infinită durere şi că ne vedea pe toţi?
Nu-I voi uşura întrucâtva imensa Lui cruce pe care o duce printre oameni până la sfârşitul lumii, luându-mi partea mea? Căci nu I ne putem asemăna în niciunul din atributele Lui divine, decât în această cruce între oameni, pe care ei mereu ne-o pun în spate, până când vor veni şi cei ce ne vor bate în prioane, “găsind” viaţa noastră o “infamie”.
sursa http://www.agnos.ro
