Păcatul meu este otrava vieţii mele

1422

Noi suntem răi, maică! Numai Dumnezeu e bun. Şi Dumnezeu de aia S‑a făcut om: să ne dea putere să ne facem buni. Fără puterea Lui, niciun om nu poate fi bun. Poate să fie cumsecade… adică, aşa, dacă nu‑l stârneşti.

Ia, stârneşte un om bun, să vezi ce poate să facă! Nu? Ei, Dumnezeu ne vindecă de răutate, ne vindecă de vulnerabilitatea la sugestiile celui rău şi de firea noastră care, fiind slabă şi având nevoi şi slăbiciuni, aceste nevoi şi slăbiciuni ne împing să fim răi, ca să ne împlinim nevoile. Nu mai stăm să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Deci, în momentul în care oamenii nu mai sunt în legătură vie cu Dumnezeu, nu‑şi dau păcatele să le ridice Dumnezeu – a venit Fiul lui Dumnezeu să ridice păcatul lumii.

Păcatul meu este otrava vieţii mele, care se revarsă, în primul rând, asupra copiilor mei, în familia mea, apoi la vecini şi în jurul meu! Când eu Îi dau păcatul lui Dumnezeu, El îl ridică de la mine şi‑mi dă harul Lui. Atmosfera se schimbă. În momentul în care omul n‑a mai dat măcar de patru ori pe an, măcar o dată pe an, nu şi‑a spălat sufletul de aceste păcate, ele au devenit răni. Păcatul e rană, maică! Păcatul este o rană a sufletului. Şi aşa cum rana trupului se infectează cu microbi şi viruşi, sau ce se întâmplă acolo, bacterii… aşa rănile sufletului se infectează cu draci care se cuibăresc în rănile noastre sufleteşti. Şi acei draci sunt mai activi decât microbii.

Pentru că în trupul nostru există anticorpi, care mai omoară microbii. În sufletul nostru, singurul anticorp împotriva dracilor este Dumnezeu. Şi dacă nu‑L băgăm efectiv în sângele nostru, în mintea noastră, în trupul nostru, suntem vulnerabili şi nu ne putem apăra. Deci, generaţii de generaţii nu s‑au mai spovedit, omul a acumulat păcate, şi‑a otrăvit viaţa cu aceste făpturi care ne chinuie, şi viaţa noastră a devenit un iad şi am vrea să ne simţim ca‑n rai… Omul a devenit tot mai dependent de plăcerea care te face să uiţi durerea. Şi fără această întâlnire cu Dumnezeu, noi rămânem sclavii plăcerii, că asta e esenţa căderii omului. Şi plăcerea, dacă nu e imediat, produce durere.

Sursa: Maica Siluana, Cu Hristos te intâlnești, mai întâi, în iad, Editura Lumea Credinței, București, 2013, p. 102


Articole Asemănătoare
692

Lumină pentru fericiți

Suntem în Săptămâna Liminată. De-a dreptul mulți oameni sunt cumva mai senini. Razele Învierii ajung și la cei mai izolați, indiferenți, sceptici… Postul i-a golit pe unii de răutate, invidie, mândrie, slavă deșartă… Unii însă nu au reușit decât să dea jos câteva kilograme, dar n-au adăugat nici un gram de dragoste. Cu toate acestea […]

Articole postate de același autor
4723

De ce-ai dat, Doamne?!

(Lui Ozea Rusu) Copiii leşină, nu-i bine, Şi moarte picură din nori. Şi chiar izvorului îi vine Un fel de greaţă uneori. Atâtea vorbe şi minciuni, Atâtea seci promisiuni! De ce-ai dat, Doamne, grai la om, Iar nu la floare şi la pom?! A prins a înălbi, Precum ninsorile, Şi tinereţea mea! Mai bine ar […]