Opusul iubirii nu e ura, ci frica

639

În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se rostesc cuvinte grele la adresa celor ce nu au milă şi dragoste faţă de cei mai neputincioşi decât ei. Fiul Omului spune celor de-a stânga Sa, care „vor merge la osândă veşnic㔄Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Pare că avem aici un Dumnezeu aspru, necruţător în judecată, incompatibil cu Dumnezeul Care „este iubire” (I Ioan 4, 8). În fapt, citind cu atenţie textul Evangheliei, sesizăm că tocmai pentru că ne iubeşte, Dumnezeu ne respectă libertatea şi alegerile noastre. Cei care nu L-au căutat pe Dumnezeu, nu L-au dorit şi nu L-au iubit la modul concret, nu teoretic, prin grija şi prin dragostea manifestată faţă de oameni, au libertatea să stea, în continuare, departe de El, în afara comuniunii de iubire. Căci nu se spune în text că Dumnezeu „îi va trimite la osândă”, ci se menţionează că „ei vor merge la osândă”. Aceluia care va refuza iubirea aici, pe pământ, când va fi Judecata de Apoi i se va permite „să meargă” sau „să se ducă” la „locul” pe care şi l-a ales – cel al neiubirii –, împreună cu îngerii căzuţi (diavolii), care s-au rupt de bunăvoie de iubirea lui Dumnezeu. Refuzând comuniunea cu Dumnezeu, omul alege compania demonilor, companie care nu se poate să nu ne înfricoşeze.

Mai sunt şi alte locuri din Evanghelie în care Mântuitorul caută să ne conştientizeze asupra consecinţelor ce survin atunci când alegem păcatul (adică neiubirea). El ne înfricoşează vorbind de gheenă, de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”, de „viermele care nu doarme”, tocmai pentru că ştie neputinţa noastră de a accesa limbajul iubirii. Nu face decât să vorbească pe limba noastră actuală, singura de care ştim atunci când suntem în păcat – şi care este frica. O maică stareţă, întrebată fiind de ce Domnul foloseşte un limbaj atât de dur atunci când vine vorba de Judecată, de ce ne ameninţă cu iadul, a răspuns în felul următor: „Eu îmi imaginez că Dumnezeu procedează precum mama mea în copilărie, adică în anii ´50. Când ieşeam afară, la ţară fiind, mă avertiza pe un ton aspru să am grijă cum mă îmbrac, în sezonul rece. «Dacă răceşti, te omor!» – spunea ea. Evident, când se întâmpla să răcesc, nu mă omora, dimpotrivă, atunci avea cea mai mare grijă de mine. Venea la patul meu cu tot felul de bunătăţi, mă mângâia, atunci mâncam şi eu supă de pui, căci carnea era ceva rar la mesele noastre de oameni săraci”. Aşadar, înţelegem că Dumnezeu caută să ne înfricoşeze acum, ca să nu alegem în veşnicie calea suferinţei şi a chinurilor, să evităm, după moartea biologică, „moartea cea de a doua” (Cf. Apocalipsa 21, 8). Numai că dragostea Lui, pe care ne-o arată şi acum, şi pe care ne-o va arăta şi la întâlnirea cu El, la Judecată, va fi receptată de oameni în funcţie de cum şi cât şi-a deschis fiecare inima către iubire. Atunci, în Ziua de Apoi, vom vedea în mod deplin că alternativa la iubire este frica, nu ura, cum ne spune dicţionarul de antonime. Ura – deşi nu e de dorit să o avem în inimă – este, totuşi, o stare mai „fluidă”, ce se poate lesne transforma în iubire. Privind cât de uşor trec anumite cupluri, succesiv, prin stări de dragoste şi de ură, înţelegem cât de subţire este, adesea, graniţa dintre cele două. Până şi Apocalipsa ne arată că este de dorit să fie omul „sau rece, sau fierbinte, numai căldicel să nu fie” (Cf. 3, 15-16).

După ce au încălcat porunca Domnului şi au gustat din fructul oprit, lăsându-se amăgiţi de ideea că ar putea fi ca Dumnezeu, dar fără ajutorul lui Dumnezeu, Adam şi Eva s-au ascuns. Întrebat fiind unde este, Adam a răspuns: „Am auzit glasul  Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10). Prima reacţie, aşadar, pe care a avut-o omul după cădere, atunci când Dumnezeu S-a apropiat de el, a fost teama. Iar Apocalipsa, atunci când îi descrie pe cei ce au parte de „iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (21, 8), menţionează mai întâi categoria celor „fricoşi”, abia apoi îi enumeră pe cei „necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi”.

Încă din perioada Vechiului Testament, omul avea conştiinţa că împlinirea poruncilor aducea eliberarea de multe frici: „În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme: Ce-mi va face mie omul?” (Psalmi 55, 11). Atât în timpul vieţii Sale pe pământ, cât şi după Învierea Sa, Iisus îi îndeamnă pe cei apropiaţi să nu le fie teamă, accentuând dimensiunea eshatologică a vieţuirii în Biserica Sa: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). Iar Sfântul Apostol Pavel insistă asupra eliberării de orice duh străin de iubirea lui Dumnezeu: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Romani 8, 15). Argumente găsim însă şi în alte texte decât cele scripturistice. Spre exemplu, poetul şi filosoful Lucian Blaga, în poezia „Primăvara”, constată că teama este cea care ne împiedică să iubim: „A iubi – de ce ţi-e teamă/ printre flori şi-n mare iarbă?”.

Aici, pe pământ, când nu suntem cu Dumnezeu şi alegem păcatul, trăim deja într-o continuă stare de teamă, care se exprimă prin tot soiul de frici. Grija este frica de viitor; mândria şi invidia se nasc din frica de a nu fi mai prejos decât alţii; lăcomia şi desfrânarea vin din frica de a nu rata ceva ce poţi avea acum, o plăcere imediată; învinovăţirea sau judecata celuilalt se cuibăresc în noi din frica de a ne asuma propriile neputinţe şi greşeli; lenea este frică de a acţiona, de a schimba ceva; mânia se naşte din frica de a-l primi pe celălalt în inima noastră aşa cum este, condiţionând dragostea pentru el de anumite schimbări... Ce putem face, în aceste condiţii? Cum putem trece de la teamă, la iubire? Răspunsul e simplu: convertind fricile acestea multe ale noastre în frica de Dumnezeu, care „este începutul înţelepciunii” (Pildele lui Solomon 1, 7). Că e mai bine să ne fie frică de Dumnezeu, decât să trăim cu atâtea spaime în suflet, ne învaţă şi Psalmistul: „Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică” (Psalmi 52, 6). Împlinind poruncile lui Dumnezeu, la început de frica pedepsei (stadiul de rob), mai apoi din dorinţa de a fi răsplătiţi (stadiul de slugă sau de „angajat”), ajungem finalmente la stadiul de fii, adică ne facem asemenea celor ce se apropie de Dumnezeu nu de frica pedepsei, nu de dragul câştigului, ci pur şi simplu din iubire. Aceste trei stadii, care se pot şi întrepătrunde în viaţa duhovnicească – nu sunt neapărat succesive –, le regăsim sintetizate în îndemnul de la Sfânta Liturghie, de la momentul în care suntem chemaţi spre a ne împărtăşi cu Trupul şi cu Sângele Domnului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!”. Când mă satur de a mai trăi cu tot felul de frici şi aleg să-mi fie frică doar de Dumnezeu, ajung să constat, pe măsură ce mă apropii de El, că nu mai are de ce să-mi fie teamă. Doar când sunt departe de Dumnezeu, cunosc înfricoşarea; pe măsură ce-L cunosc „aşa cum este” (I Ioan 3, 2), realizez că frica mea este fără de temei. Căci „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18).

În concluzie, ca urmaş al lui Adam, nu pot să nu cunosc frica. Dar am libertatea de a alege dacă să trăiesc o veşnicie cu frica în sân sau să-mi convertesc temerile în acea frică de Dumnezeu la al cărei capăt mă întâlnesc, întotdeauna, cu iubirea desăvârşită.

Părintele Constantin Sturzu

 


Articole postate de același autor
685

Eşecul

Cuvintele de mai jos, scrise de un ator anonim, arată că dezamăgirea nu trebuie să fie o fundătură, ci doar o croitură a drumului; căci Dumnezeu lucrează necontenit, pregătind ceva mai bun celor ce se încred în El. Când mi se pare că am eşuat, mă trezesc întrebând: „Doamne, vrei oare să-mi spui ceva?” Eşecul […]