Dacă năvăleşte în trupul tău tulburarea poftei pătimaşe, s-o cuprinzi cu atenţia şi s-o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simţurilor şi alta e lucrarea gândului şi a imaginii şi că ai timp şi putere să le desparţi. Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poţi împotrivi imaginii şi gândului dacă orientezi acea putere a minţii către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros şi fă din acea durere „substanţa”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simţi Domnului şi cere vindecare.
Vrăjmaşul îl robeşte pe om mai ales făcându-l să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinţei pe care o descoperă şi pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că este neputincios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputinţă e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Mai bine spus este chiar darul lui Dumnezeu ca să ne putem cunoaşte şi întoarce la El.
Aşadar, omul nu e responsabil că este neputincios, ci de ce va alege să facă în această stare. Iată ce ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârşit întru protopărinţii noştri prin încălcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea!”. Da, suntem responsabili de ce facem, cu neputinţa firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic şi ne vom resemna ciugulind plăcerile cele ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare preţuind şi cinstind astfel Sfânta Lui Jertfă mântuitoare?
Tu alegi!
Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne aşeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul şi în tot locul. Apoi mai avem de învăţat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul şi ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.
De asemenea, să cauţi şi la părinţii, bunicii şi rudele plecate de la noi şi vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcţie şi să fi murit fără pocăinţă. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor, dar şi despărţindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în aceasta direcţie, cum se întâmpla cu mulţi urmaşi neştiutori şi lipsiţi ele ajutorul Bisericii. De mare ajutor îţi va fi şi să faci curăţenie în minteaşi inima ta prin spovedanie, rugăciune, împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greşit sau învăţat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept…
Din Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 73-75
