De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic. Urmează apoi treapta de mijloc a credinţei, în care omul nădăjduieşte în Dumnezeu chiar şi atunci când totul pare lipsit de orice nădejde. Cu timpul, credinţa sporeşte şi se întăreşte tot mai mult, până ce atinge măsura desăvârşită a credinţei sfinţilor, când aşezarea sufletului nu mai poate fi clătinată de nimic şi omul începe să trăiască din cercare cuvintele Apostolului:
„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El.“
Credinţa noastră nu este însă numai un fapt lăuntric, ci oglindeşte întotdeauna vremurile în care trăim ca şi creştini. Părinţii veacului al patrulea – perioadă de mare insuflare şi înflorire duhovnicească a Bisericii – au arătat în repetate rânduri că în vremurile din urmă creştinii nu vor mai putea purta asprimea nevoinţei ascetice, nici săvârşi faptele dumnezeieşti ale părinţilor din vechime. Ei au adăugat însă că cei ce vor izbuti numai să păstreze credinţa vor primi mai multă slavă în ceruri decât părinţii care făceau minuni şi înviau pe cei morţi. Aşadar, privilegiul epocii noastre este acela de a păstra plinătatea credinţei, iar aceasta presupune o măsură a harului mai mare chiar decât aceea a părinţilor care înviau morţii. Acelaşi lucru îl exprimă şi cuvintele Domnului:
„Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?“
Cu adevărat, mare şi minunat lucru va fi dacă oamenii vor izbuti să păstreze credinţa până la a Doua Venire a lui Hristos! Neîndoielnic, Dumnezeu ne va judeca ţinând seama de generaţia noastră, de vremurile în care trăim. Părintele Sofronie spunea că fiecare om este o mică frunză în uriaşul copac al omenirii, iar viaţa lui nu poate fi despărţită de viaţa semenilor săi. Prin urmare, dacă vremea noastră se caracterizează prin căderea de la credinţa Părinţilor noştri, atunci faptul că reuşim să păstrăm această credinţă, în ciuda apostaziei generale care ne înconjoară, este un lucru de mare cinste înaintea lui Dumnezeu.
Trebuie însă să fim hotărâţi: fie trăim potrivit credinţei noastre, fie murim. Cartea Apocalipsei ne reaminteşte că nu ne este îngăduit a ne amăgi cu falsa siguranţă oferită de aşa-zisa „stare de mijloc” – a nu fi nici rece, nici fierbinte. In zilele noastre asistăm la o creştere dinamică a răului care ne înghite pe toţi în valul mereu crescând al fărădelegii. Ca şi creştini, se cuvine însă să ne angajăm într-o altă creştere dinamică, o mişcare în direcţie opusă, menită să ne apropie, iar nu să ne îndepărteze de Dumnezeu, astfel încât până şi răul să ne fie un imbold spre săvârşirea binelui. Având darul deosebirii şi cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte, Părintele Sofronie ştia cum să-i ajute pe Cei care îi cereau sfatul în necazuri şi în suferinţe. El era încredinţat că până şi cele mai tragice împrejurări ne pot aduce folos duhovnicesc, însă răspunderea pentru calea pe care o alegem este în întregime a noastră: fie ne complăcem într-o stare de lâncezeală duhovnicească, fie ne angajăm în creşterea dinamică a vieţii în Dumnezeu.
Urmările duhovniceşti ale acestei alegeri sunt descrise in Cartea Apocalipsei:
„Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, sa facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească incă”.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5), Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015
