Dumnezeu îl apreciază pe om nu doar după faptele sale, ci și după intențiile lui

352

1.Primul locatar al Raiului, loc părăsit de la izgonirea din el a lui Adam și a Evei până la învierea lui Iisus, e un tâlhar: Dysmas, cel care fusese răstignit de-a dreapta Mântuitorului.

– Crezi? a fost întrebat pe cruce.

– Da.

Acest răspuns i-a deschis ușa către Paradis. A crezut și i s-au iertat toate păcatele. Mulți credincioși, care au avut vieți exemplare, s-au visat să se fi aflat în ipostaza infractorului ca, în schimbul acestei afirmații, să fie iertați de tot răul. Pentru asta însă nu era necesar decât un singur lucru: să se fi aflat la loc potrivit și la timp potrivit, ca să fie răstigniți lângă Iisus, cel bătut în cuie și înviat de atunci încoace zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.

2.Cel de Sus îl apreciază pe om nu doar după faptele sale, ci și după intențiile lui. E important să dorești și să pui la cale fapta bună, chiar dacă nu întotdeauna reușești să o duci la bun sfârșit.

Fapta bună fără de intenția de a o fi făcut, chiar înfăptuită, nu totdeauna e recunoscută de Atotțiitor.

Au intrat în calendarele sfinților apostolii care voiau să-l salveze pe Mântuitor de la răstignire și n-au putut, și nu Simon Cireneul, bărbatul care se întorcea de la țarină în ziua răstignirii Acestuia, și care a fost pus de ostași să ducă el crucea grea în locul lui Iisus către locul răstignirii de pe Dealul Căpățânii.

Acesta l-a ajutat concret pe Hristos în unul dintre momentele cele mai grele ale existenței sale ca om, dar fapta lui bună – de o bunătate cerească – i-a fost impusă să o facă, de aceea înregistratorii sfințeniilor n-au ținut cont de ea.

Bunătatea făcută din suflet și cea făcută cu sila se prezintă ca diferite, Dumnezeu recunoscându-se doar în cea dintâi.

Să apreciem oamenii și după intențiile lor – „Am vrut să fac un bine, dar a ieșit o boroboață” sau „Am dorit să fac bine, dar a ieșit ca totdeauna” etc. – căci și ele contează câteodată mai mult decât faptele sau rezultatele eforturilor acestora, ne îndeamnă Scriptura.

În concluzie: omul bun e omul bun în intențiile sale.

3.Atunci când un creștin a săvârșit o faptă bună, Bunul Dumnezeu l-a întrebat:

– Ce să fac pentru tine, fiule?

Și el s-a rugat:

– Izbăvește-mă de dușmani, Doamne, că tare am mulți...

...Și așa, zice-se, bărbatul acela s-a pomenit, dintr-odată, fără niciun prieten.

4.Discuție telefonică:

– Bună ziua.

– Bună.

– Ce faci?

– Bine.

– Cum o duci?

– Bine.

– Scuzați, se vede că am greșit numărul de telefon.

5.Chinezii au nouăsprezece feluri de a scrie cuvântul „sabie”.

Eschimoșii, în ale căror spații ninge tot anul, au peste douăzeci de nume pentru „zăpadă”. Moldovenii, ținând cont de istoria lor din ultimele secole, au mai mult de o sută de cuvinte, împrăștiate prin tot dicționarul de sinonime, pentru noțiunea de „sclavie”, stare în care se complac, numind-o mereu altfel, în funcție de ocupant și de gradul de frică sau de lingușeală.

6.Să nu ai încredere în persoana care și-a trădat prietenul, chiar dacă a făcut-o pentru tine.

Moldovenii cred că cine trădează o dată trădează și a doua oară, sperând optimist că cea de-a doua oară s-ar putea și să nu fie.

Italienii sunt mai expliciți, ei afirmă: cine a trădat o dată trădează mereu.

Dar există o legitate a ticăloșiei care spune clar că cine se comportă rău cu un semen, acela până la urmă se comportă rău cu toată lumea. Iar cel care și-a trădat prietenul și nu te-a trădat pe tine este pentru că încă n-a reușit s-o facă.

De regulă, el și cei care-i seamănă îți vor da mereu de înțeles că sunt doldora de intenții generoase, dar nu prea fac fapte bune din simplul și banalul motiv că nu le ajunge timp pentru ele. Niciodată însă nu este târziu, spun toate apucăturile lor, pentru o ticăloșie.

Acestea le ia mai puțin timp și, dat fiind exercițiul, mult mai puțin efort.

7.Sovieticii, care au împușcat zeci de mii de basarabeni, ca să distragă atenția de la crimele lor, după 1940 demonizaseră jandarmul român din perioada interbelică a Basarabiei, care, chipurile, „bătea”.

Aceștia, se știe, mențineau pacea satelor basarabene și, în loc să-i pună la dubă pe infractori, îi „mustra” pe loc, administrându-le câte o palmă, drept „învățătură”, ca altă dată să nu mai facă ce-au făcut. (Pentru aceleași lucruri rușii împușcau.)

Moș Ion Prohnițchi din Sadaclia, Cimișlia, la întrebarea:

– Ce vis ai mai avea, moș Ioane?

răspunde:

– Să văd un jandarm pe strada noastră, și-apoi pot să mor!

8.Omul speriat are privire de vinovat.

9.Părinții distinsului chirurg Vadim Hotineanu au fost deportați în 1949 și el s-a născut în Kazahstan.

După facultate, atunci când urma să se angajeze în vreun serviciu, cei de la secțiile de cadre, de regulă militari ruși trecuți în rezervă, îl întrebau:

– De ce te-ai născut în Kazahstan?...

Apoi întrebarea devenise mai scurtă:

– De ce te-ai născut?

Completată cu timpul de una și mai scurtă:

– De ce?

10.Când mă duceam la bunica Tatiana și nu era acasă, găseam totdeauna în ușă o mătură.

Măturile fuseseră lacătele de la ușile țăranilor noștri vreme de secole.

După ce „baba Tatiana”, cum i se spunea, a închis ochii și s-a mutat în cimitirul de peste drum, satul a descoperit că mica ei casă de la margine de sat n-a avut niciodată lacăt, pentru că, oricât l-au căutat, nu l-au mai găsit, ca să-i apere în lipsa ei locuința de hoți. Și i-au pus o mătură în ușă, semn că ea-i plecată de-acasă.

Mătura a stat sprijinită de ușă multă vreme, și după ce bunica plecase de tot, dând de înțeles celora care-și aruncau privirile în curtea ei că e dusă undeva pe aproape, dincolo de drum, dincolo de viață...

11.Românii au botezat cele mai înalte vârfuri ale Balcaniulor. În Albania munții poartă nume românești: Corabi, Pietrele, Babe, Fluor, Lumi.

Și în Serbia aceștia au nume valahe: Vlahina, Vlaši, Vlašić, Vlašina, Stari Vlah (Valahul cel Bătrân), Romanija etc.

Există și multe râuri cu nume de-ale noastre.

Apa care întretaie orașul Praga se numește Moldova, râu căruia cehii îi spun și Vltava.

Unul dintre cele mai mari praguri ale Niprului se cheamă Voloșski (Valah).

Și dincolo de Nistru denumirile de râuri au sonorități românești: Tiligul, Ingul (forma articulată e daco-romană), Inguleț (diminutivul e propriu limbii române), Baraboi, Voloșica, Balakliika Voloșskaia (Balacliica Valahă), Berezani, Ticheci (Tigheci) Putred, Elanețul Putred (în ucraineană ElanețPutride), Soroca, Ocnița, Dârla (Gârla), Udici, Sahaidac, Moldovca (un afluent al Bugului), Bușa, Tărtani (Tătărani), Humor, Merla, Ușița etc.

Semn că în secolele VI-VII, când populația slavă a sosit în Balcani sau, după 1740 și 1792, când a ajuns în locurile din stânga Nistrului – a găsit deja munții și râurile botezate de strămoșii noștri.

Un indiciu că la facerea lumii aceștia au fost de față, ajutându-l pe Cel de Sus să le pună și nume.

12.Un profesor de matematici îmi povestește că la lecții l-a lăudat pe unul dintre elevi pentru că acesta cunoaște tabla înmulțirii:

– Mare lucru! a exclamat cu dispreț un coleg, care știe și el tabla înmulțirii, dar numai dacă are deschis calculatorul.

Concluzia profesorului e următoarea:

– În viață, dacă știi tabla înmulțirii nu înseamnă nimic, și doar dacă n-o știi înseamnă ceva.

Asta e toată diferența.

13.Fiecare își are copiii pe care și-i merită. Desigur, cu excepțiile de rigoare. Prin ei, cu ei (cu destinul, caracterul, respectul lor) ca și cum Cel de Sus ne pedepsește sau ne miluiește.

14.La serbări, observ pici care urcă pe câte-un scaun, unii ca să vadă, alții ca să fie văzuți.

Sunt și suficienți oameni maturi, care, atunci când se aburcă sus (pe tribune, în funcții, pe poziții sociale înalte), o fac – unii ca să vadă, alții ca să fie văzuți.

15.O bătrână, de altfel cu suflet de om bun, umblă mereu încruntată.

– De când sunteți supărată? o întreb.

– De mică. Mama îmi spunea mereu: „Să nu zâmbești, că ai să faci riduri”.

Îmi mai vorbește cu tristețe:

– De atunci sunt bătrână. Pe urmă, dacă nu am zâmbit la timp, când am dat să zâmbesc, n-am mai putut.

A-i interzice unui copil să zâmbească, pentru ca să fie frumos, e ca și cum i-ai interzice să se bucure pentru ca să fie fericit.

16.În anii mei tineri l-am dus la Codreni, satul de baștină, pe un poet rus, Valentin Protalin, care îmi traducea poeziile.

Întâmplător ne-am întâlnit atunci pe una din ulițele satului cu un coleg de clasă, Mihail U., care ne-a invitat în gospodăria lui.

Era sfârșit de mai. Cireșii aveau mai multă floare decât frunză. Grădina albea de crini și lalele. Aerul era brăzdat de zumzet de albine.

Colegul meu ne-a dus într-un foișor pe care-l făcuse în fundul livezii, ne-a așezat la o măsuță din lobde nestrujite de salcâm, pe scaune împletite din lozie.

Tocmai îi fătase o mioară doi miei.

Ne-a turnat dintr-un ulcior vin în pahare și ne-a spus, binedispus:

– Acum aflați, prieteni dragi, cum se simte omul în rai.

Trecuseră mai multe luni și, la lansarea cărții la Chișinău din decembrie 1985, venise de la Moscova și amicul meu.

Aflat încă sub impresia întâlnirii din primăvară, acesta îmi propune să-i facem o vizită lui „Mișa”.

Am ajuns greu pe drumurile desfundate la Codreni. Am lăsat mașina în poarta casei părintești și am mers cu pantofii noștri de orășeni pe drumurile noroioase, printr-o burniță mohorâtă până în alt capăt de sat.

Mihail nu s-a mirat când ne-a văzut, a scos repede un ulcior cu vin și ne-a dus pe o cărăruie de lut lipicios la locul din fundul livezii pe care-l știam, unde, după ce ne-a umplut paharele, necăjit de gânduri, pentru că tocmai îi pierise o oaie carei făta gemănari, ne-a spus:

– Acum aflați, prieteni dragi, cum se simte omul în iad.

Acel consătean al meu era convins că dânsul trăia, paralel, în funcție de anotimpuri și de starea lui sufletească, în acele două dimensiuni ale existenței de după ce închide ochii fiecare muritor, încă în timpul vieții sale, aici pe pământ.

17.Citesc un articol (scris de un Andrei Cornea), care ia în răspăr Biblia, ca să constat că diavolul are mai multe argumente de partea sa că Dumnezeu nu există, ci numai el; că omul e modelat din lut și întuneric, și nu din lut și lumină, că nu Dumnezeu a făcut lumea, ci chiar cel-cu-coarne.

În timp ce Creatorul ne lasă să-i descoperim noi înșine lucrările și perfecțiunea acestora, celrău ne arată mereu cu degetul fisurile și imperfecțiunile creației divine, ca să ne dea de înțeles că el, dacă ar fi fost sau dacă ar fi Dumnezeu – șansa pe care ne-o dorește să i-o acordăm! –, le-ar fi făcut pe toate mult mai bine.

18.O persoană care se plictisește în timpul liturghiei din biserică mă acostează cu întrebări despre politichia de la noi.

Rămâne dezamăgit atunci când îl anunț în șoaptă:

– Eu duminica nu fac politică!

Și îmi dau seama cât de mult a reușit politica să ne învrăjbească, să ne certe, să ne încrânceneze.

Ce-ar fi ca măcar într-o zi din săptămână – și această zi să fie cea de duminică – să uităm de ea, și să ne amintim că suntem oameni, pe care Dumnezeu i-a făcut după chipul și asemănarea Sa, abia mai apoi cel-rău vârându-se între noi ca să ne dezbine cu simpatiile politice și să ne facă să credem tot mai mult că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui.

19.Sunt mii de argumente – științifice, cosmogonice, geologice, teologice (!) etc. – de partea celora care afirmă că Dumnezeu nu există.

Orice persoană ce se conduce de logică și care a răsfoit cel puțin un manual de ateism sau a aflat despre experiențele Big Bang Expansion, care explică apariția întregului univers cu 13,5 miliarde de ani în urmă, nu poate să nu cadă de acord cu cele mai multe dintre concluziile, suficient susținute din punct de vedere științific, ale adepților teoriilor evoluționiste.

Eu, de partea siguranței mele umile că Dumnezeu există, nu am decât un argument, unul singur: ori de câte ori am fost încercat de necazuri serbede, de decepții devastatoare, de cutremure sufletești – și aici ar trebui să mărturisesc că aproape întreaga mea viață (cum și bucuriile, ca și suferințele, sunt și ele, până la urmă, tot stresuri) mi-am trăit-o într-un stres continuu – și am avut nevoie de sprijinul Celui Divin, El m-a ajutat.

Și atunci mă întreb: argumentele de necombătut, ca și descoperirile netăgăduite ale marilor savanți ai lumii ce dovedesc că Tatăl Ceresc nu e, dar pe care, atunci când am nevoie de ajutorul Lui, îl simt alături, ar mai putea oare avea vreo importanță pentru mine?

Acad. Nicolae Dabija


Articole postate de același autor
2590

„De ce mă baţi?”, ne întreabă Dumnezeu?

1. Cea mai dureroasă întrebare a istoriei e cea pusă de Iisus ostaşului care I-a tras o palmă în Grădina Ghetsimani: „De ce mă baţi?”. E o întrebare de copil inocent care nici nu aşteaptă vreun răspuns. E începutul calvarului. Celelalte lovituri vor veni ulterior de la alţii sau – de la ceilalţi.  Întrebarea evidenţiază […]



Urmăriți-ne pe Facebook!