De câte ori trecem printr-o situaţie tensionată sau se abate asupra noastră viforul vreunui necaz, alergăm în rugăciune la Maica Domnului. De ce, oare, ne plecăm genunchii Mijlocitoarei noastre către Mântuitorul Iisus Hristos?
Un posibil răspuns îl găsim într-o întâmplare din viaţa părintelui profesor Constantin Galeriu. Cineva a venit cândva la el, cu o problemă destul de gravă. Părintele l-a povăţuit să se închine la Dumnezeu, dar omul s-a reîntors la fel de disperat, pentru că nu găsea puterea să se roage. Văzându-i starea, părintele Constantin l-a luat de mână şi s-au aşezat împreună, în genunchi, în faţa icoanei Maicii Domnului, ce avea pe braţe pe Pruncul Dumnezeu. În acel context, a început să se roage, cu voce tare: „Doamne, dacă nu îl ajuţi pe acesta, te spun Mamei Tale!”.
Nu întâmplător ne rugăm Maicii Domnului. Facem aşa, pentru că aşa am văzut la bunicile noastre, pentru care Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului erau paginile cele mai roase din Ceaslov. Istoria ne demonstrează temeinicitatea credinţei sfintelor noastre înaintaşe, care nu făceau altceva decât să continue o istorică tradiţie. Încă din catacombele romane, Maica Domnului a fost „mijlocitoarea” şi „rugătoarea”.
