De ce unii tineri foarte rar frecventează biserica

1688

Scriitorul rus F. M. Dostoievski spune în una din cărțile lui: “Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze în fața a ceva. Dacă omul îl refuză pe Dumnezeu va îngenunchea cu siguranță în fața unui idol.”

 "In afara Bisericii nu există mântuire" spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei în secolul III. Cei care frecventează cu regularitate Biserica știu că Sfânta Liturghie este Jertfa nesângeroasă care permanentizează și actualizează efectele sfințitoare ale Jertfei de pe Golgota, este Taina Împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos, este miezul vieții creștine; nu ne putem mântui decât în relație cu Hristos prin Biserică.

Însă de ce nu merg tinerii în număr mai mare la biserică? Statisticile unor profesori de Religie spun ca 1 din 5 elevi merge la biserică, adica merg și participă activ la Sfânta Liturghie duminicală. Trebuie precizat că pentru unii elevi sintagma "a merge la biserică" este înțeleasă ca trecere în fugă pe la biserică și e sinonima cu a aprinde lumânări, a da acatist sau a da o slujbă de pomenire, a spune o rugaciune în Casa Domnului, iar nu participare efectivă la Sfânta Liturghie. Pricinile ne-binecuvântate pentru care nu s-au întamplat a fi acolo, la Sfânta Liturghie, motivele sau justificările sunt nenumarate. Dacă ar fi să le grupăm ar trebui să spunem ca acestea sunt credința puțina, lipsa catehizării, "credintă personală" și necredința.

Argumentul pe care îl întâlnim cel mai des e acela că slujba Liturghiei "este plictisitoare și foarte lungă". Cei care spun aceasta se scandalizează gândindu-se că sunt unii creștini care stau chiar atât. Adevarul este că slujba Liturghiei durează aproximativ o ora și jumatate, iar cei care vin nu se plâng, în general, de lungimea ei. Plictiseala vine și din neîntelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Când nu înțelegi ce se întamplă e greu să găsești motivația de a participa la slujbă. Până la urmă aceste argumente sunt rodul lipsei de catehizare. Când există întelegere, cunoaștere și dragoste pentru Dumnezeu, participarea nu mai este efort supraomenesc.

Părintele Savatie Baștovoi spunea într-un articol  că sunt atâția tineri care stau ore în șir, pe vânt, pe ploaie, sprijiniți de un gard alături de persoana iubită. Ce-i ține acolo? Ce alungă oboseala? Dragostea! Iar în cazul prezenței la biserică putem spune că dragostea vine și din cunoaștere, căci nu poți iubi ce nu cunoști, si, de asemenea, aceasta alungă oboseala, plictiseala. Incepătorilor într-ale mersului la biserică, dar nu numai lor, li se recomandă să-I vorbeasca lui Hristos despre problemele și bucuriile lor, ba chiar și despre plictiseala ce-i cuprinde, și să ceară lui Dumnezeu să-i ajute să înțeleagă și să aprecieze slujba. Va veni cu siguranță și momentul când vor răspunde ca și Sfântul Petru prezent la Schimbarea la față: Învățătorule, bine este ca noi să fim aici (Marcu 9, 5).

Un alt motiv invocat de tineri pentru neparticiparea la Liturghie este acela că în week-end e prilej de somn până mai spre prânz, e mai mult timp liber de care ar dori să profite. Alții, invocând același motiv, recunosc că-i vorba aici de comoditate, de lene (ar putea merge la Liturghie, dar nu o fac). Până la urmă și aici e vorba de plictiseală, de necunoasterea lucrurilor care țin de credință, de neînțelegerea slujbei, de lipsa catehizării.

Un serios și sincer argument adus de tineri este acela că în familiile lor nu s-a facut educație religioasă, că nu-i îndeamnă și nu-i îndrumă nimeni din cei de-acasă ("părinții nu ne îndrumă, nici ei nu merg la biserică"), că nu au fost obișnuiți cu slujba de mici (obișnuința e a doua natură...). Părinții nu sunt modele concrete în acest sens; "nici măcar cineva din rude nu am care să meargă cu regularitate la biserică". Unii părinți chiar îi dau înapoi pe tineri de la participarea la Liturghie, considerând că fiul sau fiica vrea să scape de treburile casnice - și așa multe la număr. Cu adevărat aceasta este o problemă, însă nu de nerezolvat. S-a vorbit de multe ori despre colaborarea dintre toți factorii educaționali responsabili: Scoala, Familia, Biserica.

Primul mare pilon în formarea tinerilor este familia. Părinţii cu adevărat creştini trebuie să înţeleagă că poartă întreaga răspundere de educaţia copiilor lor în cunoaşterea şi urmarea adevărurilor de credinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la părinţii care nu-şi educă cuviincios copiii, scrie: „Părinţii, care ignorează educarea copiilor săi creştineşte, săvârşesc fărădelegile mai mare decât ucigaşii – ei despart trupul de suflet, iar părinţii, sufletul şi trupul copiilor îl împing în focul cel veşnic”. Pentru a sădi în copii o înaltă morală creştină, părinţii trebuie să le fie exemplu în toate. Orice învăţă­tură, orice artă pedagogică nu poate fi comparată cu acel exemplu, pe care îl văd copiii în părinţii săi. Educaţia creştină din casă, unde încercăm să adăugăm permanent noi şi noi nuanţe ale educaţiei creştine (copilul nu numai că simte, dar aude şi vede cum se comportă cele două modele ale lui: mama şi tata).

Biserica este al doilea mare pilon în formarea tinerilor. Este foarte odihnitor şi plin de speranţă pentru un elev să vadă că în biserica unde merge cu părinţii sunt şi alţi tineri, de vârste apropiate, care au aceleaşi principii de viaţă ca ale lui. Şi ei vin la biserică, intră şi-l ajută pe preot în Sfântul Altar, deprind citirea și cântările bisericești la strană, merg în pelerinaj la mănăstiri etc. În felul acesta, chiar dacă se simte în disonanţă cu cei de la şcoală, nu este un caz izolat, pentru că are prieteni şi la biserică. Şi aceştia devin prietenii adevăraţi! În această perioadă delicată de până la 18 ani, dacă părinţii au depus toate eforturile să le insufle dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, ferindu-i de concepţii greşite ale vieţii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că răsplata lui Dumnezeu este mare pentru aceşti părinţi. În această Familie a Bisericii ne maturizăm şi-L putem mărturisi pe Hristos şi în „afară“. În acest fel, Biserica se înnoieşte prin alţi tineri care încep să-L cunoască pe Dumnezeu ca iubire şi iertare. Aşa se împrietenesc şi se pun bazele unor familii frumoase de tineri care se roagă împreună, se spovedesc şi se împărtăşesc, dau naştere pruncilor, într-un cuvânt, Dumnezeu este centrul vieţii lor.

În ultimul timp tot mai mulți părinți dau importanţă modelului care le educă copilul, fie la grădiniță sau la școală. Acest lucru este subliniat de un mare psihiatru american, Karl Maninnger care zice: „Ceea ce este un învăţător este mult mai important decât ceea ce învaţă el“. În Grădiniţa şi Şcoala creştină educatorii și profesorii, în special profesorii de religie trebuie să fie apropiaţi de valorile Bisericii, să fie modele de urmat şă-i deprindă pe elevi cu viaţă din care face parte şi Dumnezeu. Nu se rupe contactul cu lumea înconjurătoare, nu acesta este scopul, dar a oferi copiilor o educaţie creştină este cea mai bună investiţie: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16, 26). Astfel, şcoala creştină are un anumit duh, un duh bun care prezintă o imagine reală a lumii în care trăim.

De prea puţine ori în inima tinerilor este sădită iubirea pentru Hristos, cel care a iubit tinerii, care a fost tânăr, a vindecat tineri, a înviat tineri din morţi, a avut ucenici tineri. Tinerii trebuie să vadă, să audă, să simtă şi să iubească Evanghelia ca pe ceva viu şi lucrător, esenţial pentru viaţa lor, căci Evanghelia nu este o literă moartă, ci Duhul Sfânt prezent care-l aduce pe Hristos în lume.

Tinerii trebuie să fie ajutați în căutările lor. Este necesar un permanent dialog cu generațiile tinere care sunt deschise vieții spirituale sau care sunt în căutare. Altfel, este riscul să găsească în altă parte, să se oprească din căutările lor dezamăgiți sau indiferenți sau să se mulțumească doar cu aparențe de autentic.  De aceea suntem chemați să ieșim în întâmpinarea căutărilor tinerilor și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși la vârsta asta nu se înțeleg. Fiecare generație – spunea cineva - este un nou popor ce trebuie evanghelizat. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm. Să-i înțelegem, să-i acceptăm și să-i iubim așa cum sunt. Avem nevoie să cunoaștem profund condițiile lor de viață, luptele lor, aspirațiile lor înainte de a răspunde așteptărilor și nevoilor lor. Ei vin spre Biserică și aici se simt acasă atunci când Biserica are capacitatea de a-i face să se simtă persoane, când le asigură lucrurile de care au nevoie; încredere, recunoaștere, când sunt ascultați, când sunt valorificați, când se bucură de o comuniune reală, când se simt liberi.

Cum oferim, ca părinți, profesori, preoți, speranță tinerilor și cum le sugerăm un mod de viață care să redea sens existenței lor și să fie un răspuns autentic pentru întrebările fundamentale ale vieții? Cred că lucrul pe care-l așteaptă cel mai mult tânărul din relația cu noi (preot, profesor, părinte) și implicit cu Biserica este să-i conștientizăm lui și să-i dezvoltăm darurile lui Dumnezeu pe care le are înlăuntrul său. Să-l punem în valoare, să-l ajutăm să rodească.

Știm cu toții că prin Botez devenim membrii ai Trupului lui Hristos, prin Botez, in sens mistic, toți sunt membrii ai Bisericii, dar nu toți sunt activi, de aceea în parohie o prioritate misionară trebuie să fie menținerea tinerilor ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos - Biserica. Tinerii în Biserică este o expresie ce presupune perpetuarea relației tineri-Hristos și ancorarea acestora în viața bisericească, iar fermentul în această relație enunțată este preotul paroh. Trebuie să fim ancorați într-o serie de activități care-i arată pe tineri ca și parte activă a vieții parohiale (spovedanie, cateheză, seri de film, discuții,  etc).

Părinţii cu adevărat creştini care cu toată inima tind spre educarea copiilor în cred­inţă sunt binecuvântaţi prin cuvintele psalmistului: „Mila lui Dumnezeu din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul, şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui şi-şi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le facă pe ele”. (Ps.102, 17-19).

„Lasă-i fiului tău nu bogăţie, ci o bună amintire despre tine! Nu aurul, ci un nume cinstit!

Nu argintul, ci ştiinţă duhovnicească! Nu o casă luxoasă, ci iscusinţa de a răbda! Nu prieteni vestiţi, ci prieteni buni...”

„Cine îi lipseşte pe copii de Biserică, acela îi lipseşte de Dumnezeu şi de orice fericire.”

Pr. Ioan Lisnic

http://protioanlisnic.blogspot.md/


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
1092

Cât omul se încrede în el și se iubește pe el, Duhul Sfânt stă departe…

Cu mintea, ne punem și facem cât de multă nevoință; cât rezistă organismul. Dar dacă în timpul nevoinței ne luptă foarte mult gândurile și ne tulbură și ne obosesc? Dacă putem plânge, prin plâns fug toți diavolii și orice patimă se retrage. Dacă nu putem plânge, înseamnă că mi se pare mie că am supărat […]

Articole postate de același autor