Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Uităm că însăşi esenţa morţii constă în faptul că se rup lanţurile pământului, se deschid larg uşile veşniciei, şi sufletul viu al omului se întâlneşte faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu; această încheiere a vieţii, această finalizare a sorţii omeneşti nu este sfârşitul. Şi, din altă perspectivă, Biserica este o oaste ce nu scade niciodată, după cum spunea un preot rus; e o oaste în care oricine cade pe câmpul de luptă devine nemuritor şi de neînvins. Orice om plecat spre cele veşnice nu mai aparţine biruinţelor sau înfrângerilor pământului. El este cu Dumnezeu – prin rugăciune, prin înfăţişarea înainte, prin dragoste.
Prin dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de pământ, pe care îl vede acum altfel, îi vede durerea fără repulsie, groaza – fără frică, nevoile — cu compătimire; şi prin rugăciunea sa, prin dragostea sa, continuă să-i păzească pe cei de care, s-ar părea, s-a despărţit.
Din Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 11
