Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El” și de „a pătimi pentru El” devine mai mare (Filipeni 1, 29).
Părinții nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârșitul lumii. Odată, un ucenic și-a întrebat starețul:
– Ce am făcut noi, avva?
Și bătrânul a răspuns:
– Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinții noștri.
– Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?, a întrebat din nou.
– Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi.
– Și ce vor face creștinii de pe urmă?, a întrebat ucenicul.
– Aceia abia vor putea să păstreze credința, dar ei vor fi mai slăviți în Cer decât părinții noștri, care puteau să învie morții.
De aceea, se cuvine credincioșilor „să umble întru viață sfântă și în cucernicie, așteptând și dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (2 Petru 3, 11-12), dând mulțumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paști și „dreptate și sfințire și izbăvire” (1 Corinteni 1, 30).
În același timp, trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârșită și neclintită părtășie în veșnica Sa Împărăție, dimpreună cu cetele tuturor sfinților care, prin harul Său, ne-au fost dați ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi așteaptă pe „cei ce au iubit arătatea Lui” (2 Timotei 4, 8).
Din Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 118-119
