Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, pace şi bucurie

143

Bătrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.

Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.

Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.

Din Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 133-135


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
194

Harul trebuie să‑l cucerești

Fiecare să știm: ce sunt eu, ce trebuie să fac eu. Pentru că nu trăim ca să dobândim averi, ci menirea noastră este să dobândim harul Duhului Sfânt. Asta este chemarea noastră și asta înseamnă să iei în serios viața. Și harul lui Dumnezeu vine. Harul lui Dumnezeu este un dar. Dar nu întotdeauna harul […]

Articole postate de același autor
635

Viaţa Sfintei Mucenițe Sofia și a fiicelor sale: Pistis, Elpis și Agapis

Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al românilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, […]



Urmăriți-ne pe Facebook!