Un popor fără Dumnezeu se transformă în populație. Populația fără Dumnezeu devine gloată, iar gloata de obicei este oarbă. Poate fi haioasă. Dar, de cele mai multe ori, e crudă.
Dea lungul timpului pentru gloată s-a constituit și un cult. El se numește: „Circ și pâine!”
Când oamenii nu au pâine, li se oferă circ și gloatele se veselesc. Când nu au veselie, li se dă multă pâine și au impresia că sunt împliniți. Când acestea lipsesc, masele populare se revoltă. V. Voiculescu scria:
„În van zvârliși pe drumuri comoara minții Tale!
Și duhu-Ți de iubire la cei flămânzi și prunci;
De prefăceai în pâine doar pietrele din cale,
Flămânda gloată, Doamne, Te-ar fi crezut atunci!”
Ne place sau nu, această latură tragică a vieții persistă până în prezent ca o falsă icoană a acestei lumi. Dar la cu totul altceva ne cheamă Biserica. „O, copiii mei pentru care sufăr durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi”. (Galateni 4.19) „Sfințiți pe Dumnezeu în inimile voastre”. (1 Petru 3.15) „Voi sunteți neam sfânt, preoție împărătească”. (1 Petru 2. 9)
Și ce ar fi această „preoție împărătească”? Dumnezeu a făcut lumea pentru ca ea să fie o comunitate euharistică. Numai omul e capabil și poate mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile primite și a răspunde lui Dumnezeu cu binecuvântare la binecuvântare: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.” (Psalm 102.)
Însă, nu doar că le primește, ci, și mai mult, le percepe menirea lor. Lumea întreagă e o materie euharistică, spunea pr. Alexander Shmemann, iar omul e rânduit preot care săvârșește această Taină Cosmică.
Omenirea mereu e însetată de împlinire și Zaheu vameșul, făcând parte din ea, nu e o excepție. Fiind mic de statură și înconjurat de gloata flămândă ce aștepta doar minuni, a urcat în smochin, căci pe acolo avea să treacă Hristos.
E o faptă cam ciudată pentru mintea celor ce-l priveau, la fel ca și a lui Iair care era înduplecat să nu „chinuie” pe Învățătorul. Pentru ei era îndeajuns să fii om în pas cu lumea, cu gloata. Să te îmbulzești. Dar pentru el, Hristos nu venea ca Unul ce împlinește dorințele. Era Cel ce mântuiește de împuținarea sufletului și de vifor… (Psalm 54)
Biserica ne îndeamnă: Sus să avem inimile! „Sus” e chemarea de a fi mai presus de lumea aceasta și, nicidecum împotriva ei. Nu e o chemare la luptă. Cu lumea nu te lupți. De lume trebuie să fugi… Sunt oameni care pentru Dumnezeu au pribegit prin munți și peșteri, arătând curaj și dorință jerfelnică. Zaheu, mic de statură fiind, a urcat în pom, dar a auzit: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”! (Luca 19.5)
El este unul din câțiva care a privit „euharistic” și „preoțește” cele ce se petreceau în fața ochilor. Și-a recunoscut micimea sufletului, iar când L-a privit în ochi, a înțeles că El este Hristos care mântuiește.
Nu este mai mare dar decât cel de a te numi fiu (cum l-a și numit Hristos). Pentru că robul chiar dacă este iertat și scutit, rob rămâne, iar fiul va fi veșnic în casa Tatălui … (Ioan 8.35)
Arhim. Augustin Zaborosciuc
