“Mă gîndesc cum era lumea cînd frumuseţea oamenilor era comparată cu soarele, cu marea, cu focul sau cu cedrii Libanului. Cum tresăreau inimile lor, cum le ardeau ochii şi cum îşi vorbeau atunci cînd rămâneau singuri.
Cum e să fii un cerb de munte, să ai zîmbetul parfumat ca chiparosul, ochii ca porumbeii, mersul ca o adiere de vînt? Cît preţ aveau frumuseţea şi înţelepciunea atunci cînd oamenii călătoreau în stele, se scăldau sub cascade, adormeau pe strigătul unui cerb singuratic? Mintea omului zbura între cer şi pămînt, iscodea culcuşurile îngerilor şi împreuna toată frumuseţea lumii în cuvinte. Poate de aceea toate cîntările de dragoste de odinioară ne înfăţişează oameni parcă ireali, oameni care poartă în păr stele, au pieptul ca fildeşul sculptat, iar glasul lor poate ţine în loc leii şi căprioarele sălbatice.
Astăzi oamenii zboară într-un butoi de fier în cosmos, coboară la fundul oceanului, fac din noapte zi şi din apă uscat, dar în toată iscodirea lor nu mai văd frumuseţea.
Luna nu mai este lună, marea nu mai este mare. Acum toţi ştiu că nu poţi da în dar luna de pe cer, nici măcar o stea. Luna e mare, zic ei, nu o poţi duce cu mîna. Stelele sînt prea departe, nu e destul o viaţă de om ca să ajungi pînă la cea mai apropiată stea, chiar dacă ai zbura cu viteza luminii.
La fel a devenit şi frumuseţea oamenilor. De cînd frumuseţea e la îndemînă, de cînd păcatul poate fi comis uşor, nu mai vedem femeile din cărţi. Deşi, s-ar putea să te fi întîlnit chiar azi, în magazin sau în holul şcolii, cu Femeia-Stea, Femeia-Lună sau Femeia-Floare, dar să nu o fi recunoscut, pentru că nici tu nu mai eşti un Solomon, şi pentru tine nişte dinţi frumoşi niciodată nu o să semene cu o turmă de oi tunse care ies din scăldătoare...”
(din: Savatie Bastovoi, “Cartea despre femei“, Editura Cathisma, 2015)
