– În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de creștini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?
– Știu că este un gând răspândit între creștini după care smerenia este umilință netrebnică. Nu trebuie să uităm însă că, pe Cel care S-a smerit pe cruce, cu mâinile și picioarele găurite de cuie și cu sulița împunsă în coastă, în Vinerea Mare, smerirea cea adevărată, dumnezeiască, L-a ajutat să învieze din morți.
Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră știți, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalți nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primește; eu sunt un prost, el e foarte deștept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveți la inimă, așa cred. Sunt și în familii, sunt și în universității și în toate instituțiile omenești asemenea persoane, care se supraevaluează. Dar există și persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Și pe cine alegeți? Eu cred că alegeți pe un om cu bună-cuviință. Ai încredere în el, e serios și tot ce produce el e valoros.
Sunt popoare, de pildă poporul german, care fac niște lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste și conștiinciozitate, nu ușurătate; și îi prețuim, pentru că sunt niște oameni serioși și niște oameni cinstiți sufletește. Un act de smerenie măruntă – așa cum mărunți suntem și noi -, de bună-cuviință și de seriozitate este sinceritatea. Așa este omul: când este smerit, este și sincer, este și conștiincios, iar ceea ce face el dăinuiește. Pe când la oamenii mândri și lucrul lor e superficial, făcut în grabă și cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă.
Un om smerit e un om care ține legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. Și Dumnezeu, fiindcă este smerit și plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie pe cât se poate de împlinit. Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viață.
Din Părintele Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușurile vieții duhovnicești, Editura Tradiția Românească, București, 2002
