Mai demult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea-săgeata-căutând, pe deal şi văi,
Hrana pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu o dată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a învăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rîndunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mei, eu de-aseară, simt în inimă un cui
Aripile greu mă dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere,-oricât am avut nevoie,-
Să găsesc într-una hrana pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine,
-Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăţi bine…
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zlie, fiecare bobul lui…
mai departe însă puii, beţi de-al cerului înalt,
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă, rândunica.
Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.
Vasile Militaru
