Cînd omul nu se roagă, se depărtează de Dumne­zeu și devine ca boul: muncește, manîncă și doarme. Și cu cît se depărteaza de Dumnezeu, cu atît mai anevoioase devin lucrurile. I se raceste inima, dupa care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca să-și revină, tre­buie să i se înmoaie inima, să înceapă pocaința, sa se cutremure. Chiar și atunci cînd ești foarte obosita, sa nu te întinzi pe pat fără să faci rugă­ciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50, să săruți icoana lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta și apoi sa te culci. Sa pui ceasul sa sune cu o ora înainte de a începe lucrul, ca sa te scoli și să-ți faci canonul.

Să te îngrijești ca în fiecare zi să faci puțin studiu și putină rugăciune. Studiul, rugăciunea, psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi.

Să nu lăsăm să treacă ziua fără sa facem rugaciune. Îmi aduc aminte ca în război, atunci cînd treceau mai multe zile fără sa atacam, trăgeam în aer cîteva focuri de arma. Dacă nu făceam asa, dușmanii ar fi zis: „aceia dorm” și ne-ar fi luat prin surprindere. La fel sa facem și în nevoința duhovnicească. Dacă vreodată ne simțim istoviți și nu ne mai putem îndeplini toate îndato­ririle noastre duhovnicești, să nu taiem franghia, adică comunicarea cu Dumnezeu, ci sa facem măcar cîteva metanii, cîteva șiraguri de rugăciuni. Adică sa tragem vreo doua rafale, ca sa nu ne robească tangalachi. Iar dupa ce ne vom reveni, să începem iarăși nevoința noastră dupa rînduiala. Atunci cînd cineva își lasă cele duhovnicești, dacă nu face măcar căteva metanii, vreun șirag de rugaciuni, se sălbaticește. 

Parintele Paisie Aghioritul ,, Despre ispitele și greutățile în rugăciune,,