Să nu ieși din chilie!

615

Despre singurătate se vorbește în multe feluri. Unii (destul de puțini) o binecuvântează, alții (destul de mulți) o blestemă. Pentru unii din cei tineri, activi, grăbiți, singurătatea, liniștea sunt o dorință vagă, un vis îndepărtat, care ajunge să se împlinească mult prea târziu. Pentru unii bătrâni singurătatea este o povară grea, zdrobitoare, sufocantă. Diferiți de toți aceștia sunt marii atleți ai vieții spirituale, eroii luptei cu sinele: părinții deșertului. Pentru ei chilia în care stăteau în singurătate era un spațiu privilegiat, un câmp de bătălie pe care se desfășurau lupte aprige, un loc al odihnei și al întâlnirii cu Dumnezeu. Viața în chilie pentru un monah a fost dintotdeauna de o mare complexitate, cu suișuri și coborâșuri, cu intensificări dureroase și cu bucurii cerești. Niciodată, însă, șederea în chilie nu a fost simplă.

„Cineva i-a zis avvei Arsenie: «Gândurile mă tot frământă și-mi spun: Dacă nu poți să postești și să lucrezi, măcar de-ai avea grijă de cei neputincioși, căci și aceasta este tot iubire». Bătrânul, cunoscând semințele demonilor, îi zice: «Mergi, mănâncă, bea și nu lucra, numai de chilie să nu te-ndepărtezi!» Căci știa că răbdarea în chilie îl aduce pe călugăr la rânduiala sa.”

Marele test, marea provocare pentru monah este să rămână în chilia lui. Chiar făcând orice, fără restricții de nici un fel, cu excepția uneia: să nu iasă din casă. Vă sună cunoscut? Exercițiul acesta al șederii în chilie și al confruntării cu sinele, chiar impus, așa cum este în această perioadă, ne aduce în apartamentele noastre ceva din viața părin­ților deșertului. Și o aduce la măsura noastră: în bună parte cu comoditățile și răsfățul de care avem nevoie. Zic că avem nevoie de confort pentru că o generație întreagă ne-am înmuiat mult și nu am fi vreodată în stare să ­ducem o viață cu adevărat aspră cum este cea a asceților din ­pustie.

Ce poate fi atât de greu să rămâi în casă pentru câteva zile? Pare ceva cât se poate de simplu și la îndemână. Ei, în camera ta, în izolare, primele care lipsesc sunt distracțiile. Și când zic asta, mă gândesc strict la ceea ce de­semnează, etimologic, cuvântul: distracția este ceea ce te distrage pe tine de la tine însuți; ceea ce te face să îți muți atenția în altă parte. Fără distracții te trezești față în față cu tine, cu inima ta și cu haosul din ea. Ești în fața unei jungle care trebuie îmblânzită, sistematizată, cultivată. Singur, față în față cu inima ta de care nu mai ai unde să fugi. Ești închis cu sufletul tău pe o perioadă nedeterminată și pare o pedeapsă crudă, nedreaptă. Dar se simte așa pentru că nu te uiți din direcția bună. Zilele acestea de izolare ne oferă posibilitatea să experimentăm ceva din ceea ce trăiau părinții deșertului. Și nu e vorba despre ceva marginal, neesențial, ci de însingurarea pe care ei o prețuiau atât de mult. Distanța față de lumea pe care o privești, fie și pentru o perioadă de la geamul camerei tale îți oferă o altă perspectivă, poate mai ­bună, poate mai clară, cu privire la ceilalți, cu privire la valorile tale și, în definitiv, cu privire la sufletul tău nefardat.

„De chilia ta să nu te îndepărtezi!” Niciodată în generația noastră acest sfat al avvei Arsenie nu a fost luat atât de în serios de atât de multă lume.

Paul Siladi


Articole postate de același autor
1059

Duminica orbului din naștere celebrată la Mănăstirea Curchi

În Duminica a VI-a după Paşti, a Orbului din naştere, Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcop de Orhei, Vicar al Mitropoliei Chișinăului și al întregii Moldove, s-a aflat în mijlocul obștii monahale și a închinătorilor mănăstirii Curchi, oficiind Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie înconjurat de un sobor de slujitori. Evanghelia Duminicii a VI-a după Paști – (Lc. 18, […]