Unul este lucrul spre care tindem în viaţa noastră: iubirea, adorarea lui Hristos şi iubirea către semenii noştri. Să fim toţi una, având drept cap pe Hristos. Numai aşa vom dobândi harul, Cerul, viaţa veşnică.
Iubirea către fratele cultivă iubirea către Dumnezeu. Suntem fericiţi atunci când îi iubim în taină pe toţi oamenii. Vom simţi atunci că toţi ne iubesc. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu dacă nu trece prin oameni. Căci „cel ce nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20). Să iubim, să ne jertfim pentru toţi dezinteresat, fără să căutăm răsplată. Atunci se pune omul în rânduială. O iubire care cere răsplată este interesată. Nu este curată, adevărată, sinceră.
Să-i iubiţi şi să-i compătimiţi pe toţi. „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună… Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 26-27). Aceasta este Biserica: eu, tu, el, celălalt, noi – să simţim că suntem mădulare ale lui Hristos, că suntem una. Iubirea de sine este egoism. Să nu cerem „eu să stau, eu să merg în Rai”, ci să simţim pentru toţi această iubire. Aţi înţeles? Aceasta este smerenia.
Din Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, p. 301-302
