Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi-l face theolog ‒ căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă și povesteşte cele pe care le-a auzit, le-a văzut, le-a învăţat, le-a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (II Corinteni 6, 11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.
Negreşit, însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Orthodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele-nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca Împărtăşanie, căci rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca Împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de rugăciune.
Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte ‒ Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, tEditura Predania, București, 2011, p. 33
