”Într-o zi, dis-de-dimineaţă, când aveam şapte ani, am văzut îngeri. Sunt tot atât de sigură azi cum am fost şi atunci. Nu am visat, nici „n-am avut vedenii".
Ştiu precis că ei erau acolo, cu mare claritate. N-am fost nici mirată, nici înspăimântată. N-am fost nici măcar înfiorată, ci teribil de bucuroasă. Am vrut să le vorbesc şi să-i ating.
Camera noastră, a copiilor, era luminată de zorii zilei şi am văzut un grup de îngeri stând în jurul patului fratelui meu mai mic. Eram atentă, altfel n-aş fi putut auzi vocile lor.
Purtau veşminte lungi, vaporoase, de diverse culori pale. Părul le ajungea până la umeri şi era diferit colorat, blond, roşcat şi brun închis. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, puţin mai la o parte, stătea o fiinţă cerească. Era mai înalt şi nemaipomenit de frumos, cu aripi mari, albe. în mâna dreaptă purta o lumânare aprinsă.
Nu părea să aparţină grupului de îngeri strânşi în jurul patului. El stătea deoparte şi aştepta. L-am recunoscut a fi îngerul păzitor.
Am observat apoi că la picioarele patului meu stătea o făptură cerească asemănătoare. Era înalt, veşmântul lui era albastru, cu mâneci largi. Avea părul castaniu şi faţa ovală; frumuseţea sa n-o pot descrie, pentru că nu poate fi comparată cu nimic omenesc. în spatele lui, aripile i se înălţau lateral şi în sus. O mână îi era ridicată la piept, iar în cealaltă purta o lumânare aprinsă.
Zâmbetul lui era cu totul îngeresc: dragoste, bunătate, înţelegere şi siguranţă izvorau din el. încântată, am trecut peste cuvertură şi, îngenunchind la capul patului, am întins mâna, cu dorinţa arzătoare de a-l atinge pe surâzătorul meu păzitor, dar el a făcut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor şi a dat uşor din cap. Eram atât de aproape de el, încât l-aş fi putut atinge cu uşurinţă.
„Oh, te rog, nu pleca!", i-am spus, cuvinte la care toţi ceilalţi îngeri au privit spre mine şi mi s-a părut c-am auzit un râs cristalin, dar de acest sunet nu sunt sigură, deşi ştiu că râdeau. Apoi au dispărut.
Nu eram decât un copil când mi-am văzut îngerul păzitor.
Pe măsură ce timpul a trecut, sporadic mi l-am amintit şi i-am recunoscut prezenţa, dar cel mai des l-am ignorat.
Paradoxal, doar răul şi supărarea m-au trezit şi mi-au limpezit viziunea.
Poate că datorită celor văzute şi celor suferite în război şi sub ocupaţia comunistă, în anii ce au urmat, am fost supusă unor coşmaruri diabolice.
Singura mea salvare în timpul acestor vise era să fac semnul Crucii. Am ştiut întotdeauna că eram adormită, că era un vis conştient dar era o tortură ca să mă trezesc.
Intr-o zi, privind la o colecţie de icoane vechi, am văzut un triptic, reprezentând îngerul păzitor; în panoul din mijloc el apăra somnul plin de vise rele al celui pe care-l păzea.
Mai târziu, când eram bântuită a nu ştiu câta oară de unul dintre cele mai înfricoşătoare coşmaruri, când să mă trezesc mi-a venit în minte icoana şi, cu o limpezime extraordinară, mi-am reamintit că, fiind copil, îmi văzusem îngerul păzitor, întărită, m-am întors imediat la îngerul meu păzitor, aşa cum nu mai făcusem din copilărie; şi am ştiut că stă lângă mine, protejându-mă. (...) îngerii au o miraculoasă realitate.
Activitatea lor printre noi a devenit pentru mine o realitate vitală, pozitivă.
Nu mai caut să-i văd, cunoaşterea prezenţei lor îmi este suficientă.
Ca să încerci să ai o viziune a îngerilor, sau să speri să o ai sau să ceri aşa ceva, e o greşeală.
Să cauţi intimitatea cu ei, prin alte mijloace decât harul lui Dumnezeu, este zadarnic; Dumnezeu Iisus Hristos este singurul nostru drum spre unirea cu Tatăl şi cu toate creaturile Sale.”
