În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cât ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului și despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mântuitorul: “Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar își va pierde sufletul său?“ (Marcu 8, 36). Apoi zice: “Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său“ (Marcu 8, 37). Auziți, frații mei, cât de mare și nemăsurată valoare are sufletul nostru și la câtă cinste și prețuire l-a ridicat Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Și dacă este așa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?
Sfânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: “Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt și care au ieșit din coapsele lui, au fost de toate șaizeci și șase de suflete, afară de femeile feciorilor săi“ (Facere 46, 26). Iată că Sfânta Scriptură îl numește pe om "suflet". Și de ce îl numește Sfânta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul față de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută și simțită, și numai când acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet și trup.
Ce este omul? Omul este un sâmbure și un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer și pe pământ. Omul este ființă care ține legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creație însuflețită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor și cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gânditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute și al celei nevăzute, de aceea Sfânta și dumnezeiasca Scriptură îl numește pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Și în alt loc zice: Mare este omul și cinstit bărbatul milostiv.
Dar de ce îl numește mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu și pentru că, peste toate acestea, el este chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul unește în sine cele patru lumi în mic, omul se numește "microcosmos", adică lume mică. După Sfântul Grigorie Teologul și după alți Sfinți Părinți ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă și macrocosmos, fiindcă este mai mare decât toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el unește în sine nu numai lumea cea văzută și simțită ci și pe cea nevăzută a îngerilor și, pe deasupra tuturor, el este singura creație făcută după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).
Să vedem în ce fel omul se împărtășește de însușirile îngerești. Îngerii se tâlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: “Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc“ (Psalm 103, 5). Îngerii sunt cei ce ne ajută în necazuri, în scârbe și în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute și se mâhnesc de cei ce cad în păcate și le ajută să se ridice din nou prin pocăință. Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omenești și niciodată nu ne părăsesc, până la ieșirea noastră din viața aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pământul și slujesc mai aproape de noi la mântuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis: “Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimiși spre slujbă, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?“ (Evrei 1, 14).
Sufletul omului are și el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor. El are credință și dragoste de Dumnezeu și Îi slujește cu frică și cutremur. Sufletul omului are și el putere de a sluji, de a ajuta pe frații săi, de a-i mângâia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul și de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numește Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, București, 1938).
Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune și el că "omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare. Ce este mintea omului, aceea este și îngerul cu trup" (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viața lui Moise, p. 813). Căci trebuie să știm că numai Dumnezeu este cu desăvârșire netrupesc, că toți îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sunt preasubțiri, din foc ceresc și sunt numiți în scrierile bisericești "netrupești".
Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ține minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfântul Duh, împărtășește și binevestește Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu și toate învățăturile mântuitoare de suflet.
Omul, asemenea începătoriilor, stăpânește orașe, țări și ținuturi, dă legi și conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți“ (Facere 1, 28).
Imitând ceata îngerilor care stăpânesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat și luminat de darul lui Dumnezeu stăpânește și el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea și smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor și, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului și ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, și pe Fiul și pe Duhul Sfânt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).
Omul, asemenea stăpâniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri și minuni mari și în loc de a ocârmui vânturile și schimbările vremurilor el stăpânește mădularele trupului său, ocârmuiește virtuțile, alungă furtuna gândurilor și patimile sufletului, punându-le pe toate în rânduială spre slujba și slava lui Dumnezeu.
Și cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simțuri, și peste patimile trupului și ale sufletului său.
Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putând și el într-o măsură să primească și să odihnească pe Preasfânta Treime în mintea și în inima sa, prin curățirea de patimi, prin iubire și smerenie.
Omul se împărtășește puțin și de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înțelept și veghetor asupra patimilor, cu mintea și inima pline de cunoștință dumnezeiască, putând și el să reverse înțelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu spre mântuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.
Dar sufletul omenesc, imitând pe serafimi, când ajunge desăvârșit, se umple de căldură și văpaie dumnezeiască și are atâta dragoste arzătoare față de Preabunul Dumnezeu încât, pe drept cuvânt, este "un serafim în trup, un serafim pământesc".
Omul este mai mic decât îngerii cu cunoștința, iar cu darul, cunoaște mai puține taine dumnezeiești decât aceștia. Așa trebuie să înțelegem cuvintele Mântuitorului despre Sfântul Ioan Botezătorul, care zice: “Între cei născuți din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăția Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decât îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însușiri, după Sfântul Vasile cel Mare și anume: prin minte, prin cuvânt și prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl și cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăților, sufletul se aseamănă Sfântului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însușiri.
Vedeți cât de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeți până la ce cinste și strălucire se ridică? Și aceastea pentru că omul este regele creației, singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de astăzi: “Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea dacă își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne amintește Biserica cuvintele Mântuitorului care zice să avem grijă de mântuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, când tot creștinul binecredincios își caută de suflet. De aceea S-a întrupat și a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atât de prețioase, din robia patimilor și din adâncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigași.
Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp până la Sfintele Paști, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu și cu oamenii și să primim cu vrednicie Sfânta Împărtășanie care este cel mai mare dar pe care ni-l dăruiește Mântuitorul pe pământ. Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viața, ce am făcut până acum pentru sufletul nostru și ce trebuie să mai facem pe viitor ca să dobândim mântuirea noastră și să scăpăm de osândă.
Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atât de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viața aceasta pământească, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decât toate mărgăritarele lumii. Pentru el suferim atâtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viață cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi și cu patimile ucigașe de suflet care ne atacă din toate părțile.
După ce am văzut ce este sufletul și cât de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă suntem stăpâniți de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor și de veșnica osândă.
Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mântuit și numărat în ceata sfinților. Pentru aceea și Mântuitorul a luat un prunc în sfintele Sale brațe, zicând: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvârșit, nestăpânit de nici un păcat, de nici un gând necurat. Iată, pe pământ, copilul este cea mai potrivită icoană a sfințeniei, a sufletului mântuit.
Cum ne putem curăți sufletul, conștiința, inima și trupul de păcatele ce ne apasă? Cel dintâi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căință și lacrimi și Sfânta Împărtășanie. Apoi este sfânta rugăciune. Ne trebuie mai multă rugăciune, frații mei, mai multă evlavie și răbdare la rugăciune, prezență regulată la biserică. Citiți apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii și din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfântul Vasile cel Mare. Mai citiți seara sau dimineața un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni și adăugați metanii și închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere.
A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este postul. Mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Amândouă fac adevărate minuni; înălbesc sufletul înnegrit de păcate și de gânduri rele. Fiecare să postească după putere, numai să postească. Adică să mănânce de post, iar miercurea și vinerea să țină post măcar negru până la amiază.
Altă mare faptă bună care ajută mult la mântuirea sufletului este milostenia. Miluiți cât puteți, ajutați cu dragoste și inimă bună pe orice om care vă cere.
Mare putere are milostenia sufletească. Îndemnați-vă unii pe alții la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăință. Cercetați pe cei bolnavi, ajutați pe cei întristați cu cuvinte de mângâiere, cu cărți sfinte de citit și citiți, mai ales, în Noul Testament. Iar cununa bunătăților este dragostea creștină. Iubiți duhovnicește pe toți, cereți iertare de la toți și bucurați-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste. Iată cea mai bună cale de curățenie și de mântuire a sufletelor noastre.
Au trecut trei săptămâni din Sfântul și Marele Post al Paștelui. În acest timp unii creștini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni și cu Dumnezeu, s-au spovedit și împărtășit. Aceștia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar mulți încă n-au venit, deși Hristos îi cheamă și îi așteaptă.
Astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită "a Sfintei Cruci", după cum vedeți, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfânta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămână? Se scoate pentru a ne întări și a ne îmbărbăta în nevoința postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci privind la Sfânta Cruce și cugetând la patimile Domnului uităm de necazurile vieții și primim putere pe calea mântuirii.
Frații mei, este puterea Crucii lui Hristos în lume! Crucea ne-a adus mântuirea și împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărâmat prin Înviere porțile iadului. Crucea ne-a deschis raiul și a biruit moartea. Crucea zdrobește pe diavoli și-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mântuire a lumii care ne urcă la cer. Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm și să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare și cu nădejdea mântuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferințe și în mulțimea necazurilor vieții. Să ne gândim că toți părinții, înaintașii și sfinții noștri au suferit și și-au dus crucea cu răbdare și bucurie până la capăt.
Deci să ne întărim și noi, frații mei, în nevoința postului. Înaintea noastră merge Însuși Hristos Mântuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm și noi cu credință și bărbăție, lucrând ziua și noaptea la mântuirea sufletelor noastre. Și ajungând cu bucurie la Sfintele Paști, să îngenunchem în fața Crucii și împreună să cântăm: "Crucii tale ne închinăm, Hristoase, și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o mărim!" Amin.
