Într-o lume în care oamenii nu mai caută adevăratul sens al vieţii, o lume în care oamenii nu sunt şi nu mai vor să fie cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, ci se lasă stăpâniţi de ceea ce le oferă societatea de consum, manevraţi de ideologiile propuse de cei care ne conduc, soluţia este una singură: să devenim asemenea pruncilor la inimă, curăţindu-ne de patimele care ne înrobesc. Despre acestă soluţie ne vorbeşte cu durere şi cu dragoste Preasfinţitul Macarie, arătându-ne căi simple, la îndemână, de a ne salva familia, dar şi neamul.
– Preasfinţia voastră, spune Sfânta Scriptură: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” Matei 18:3. Cum să înţelegem, dar să şi împlinim acest cuvânt?
– De nu ne vom recăpăta nevinovăţia inimii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. Pe măsură ce creştem, pe măsură ce ne maturizăm, începem să învăţăm la şcoala vieţii. În sufletul nostru, odinioară nevinovat, încep să crească încet patimile ca nişte buruieni, iar pe măsură ce trec anii, aceste patimi ajung ca o pădure sălbatică, acoperind ogorul inimii. Îmbătrânim în rele – nu neapărat ca vârstă, ci ca stare duhovnicească.
Dar oare ce sunt aceste patimi? Sunt tot ceea ce iubim şi dorim, dar aparţine numai acestei lumi, tot ce este ataşament faţă de lucrurile pieritoare, care nu vor mai exista în Împărăţia Cerurilor: ataşamentul faţă de succes, faţă de carieră, faţă de bani, faţă de posesiuni, faţă de confort, chiar şi ataşamentul faţă de meritele noastre; apoi, senzualitatea, plăcerile, puterea lumească – pe scurt, iubirea de sine, care pe toate le cuprinde.
Acel copil nevinovat de odinioară a devenit un monstru de egoism, în care patimile s-au cimentat şi au devenit ca un al doilea sine. De aceea, nu putem intra astfel în Împărăţia Cerurilor, pentru că nici măcar nu ne dorim aceasta – fiindcă, dacă suntem într-o astfel de stare, cum vom putea ajunge acolo?… Atunci când avem un moment de conştientizare şi ne dăm seama de sărăcia duhovnicească în care ne aflăm, în acea clipă înţelegem – nu doar cu mintea, teoretic, ci din propria noastră experienţă – ce înseamnă să devenim la inimă asemenea pruncilor. La inimă, nu şi la minte! Prunci la inimă, dar bărbaţi desăvârşiţi la minte şi la voinţă.
Pentru aceasta, ar trebui să ne naştem din nou. Naşterea nu este uşoară – nici naşterea trupească, nici naşterea duhovnicească. Trebuie să ne dezbărăm de omul vechi, de acel „eu” fals, pentru a lăsa să respire şi să crească omul cel nou şi adevărat, altoit în Hristos. De aceea, este nevoie de pocăinţă, de acest simţământ al păcătoşeniei – nu neapărat faţă de anumite păcate, ci de o conştientizare a înclinaţiei noastre către păcat, a robiei noastre faţă de patimi.
Există o inerţie în noi – inerţia patimilor şi a ataşamentelor noastre pătimaşe, care încă mai lucrează în subconştient, chiar şi după ce am trecut de pragul devenirii noastre de creştini conştienţi şi asumaţi. O confruntare zilnică cu această inerţie ne face să descoperim treptat care sunt dorinţele stricate ce mai lucrează încă în noi, care dintre ele ne determină alegerile, concepţiile de viaţă…
Desigur, în acest proces, esenţială este relaţia cu duhovnicul, însă şi propria noastră cultivare duhovnicească prin participarea la slujbe, prin lecturi sfinte şi, nu în ultimul rând, prin prietenii duhovniceşti.
„Să ne transformăm familia într-o mică biserică”
– Asistăm astăzi la încearcarea de a se distruge sufletele copiilor noştri, dar şi a familiei, ca instituţie. Ce putem face?
– Să ştiţi că, dacă nu ne transformăm familia noastră într-o mică biserică, nu putem să rezistăm în fața tăvălugului acestei lumi. Dacă nu ne ancorăm fiecare cum putem, fie şi cu ultimele puteri, în viaţa Bisericii, vom cădea pradă forțelor întunericului, care vor să pună obrocul peste lumina ce pâlpâie în sufletul nostru şi în ochii nevinovaţi ai copiilor.
Nu ne putem face prea multe iluzii cu privire la aşezarea acestei lumi: e o mare bătălie care se duce, în primul rând pe terenul nostru, al intimităţii noastre familiale; şi acolo trebuie rezistenţă, la nivel microfamilial, acolo trebuie să ducem lupta cea mare. Însă putem uşura această luptă dacă vom dovedi că suntem solidari şi ne vom strânge unii lângă alţii, ne vom încuraja, ne vom îmbărbăta, ne vom ajuta cu fapta şi cu cuvântul, pentru a purta de grijă nu doar de mântuirea noastră, ci și de mântuirea celui de lângă noi.
Copiii ne sunt răpiţi de lângă noi, ne sunt înstrăinaţi de lângă noi, ori de câte ori ne lăsăm furaţi de bunăstarea materială, de această viaţă de succes, de ceea ce considerăm noi o viaţă „reuşită” – casă, maşină, economii în bancă, bunuri de consum de înaltă calitate, carieră –, toate acestea devin imperative după care ne construim viaţa familială şi ne sunt induse printr-o cultură a consumului, care încearcă să comercializeze viaţa noastră familială. Or, dacă ne lăsăm cuprinşi de acest mod de viaţă, dacă ne vom ghida după „a fi în rândul lumii”, sigur că ne abandonăm copiii în mâinile unora care urmăresc pervertirea şi distrugerea inocenţei. Am spus-o şi o spun deseori părinţilor: a lăsa copilul să fie educat prin televizor şi internet, sau numai prin şcoală şi societate – pentru că noi avem serviciu sau carieră – înseamnă distrugerea sufletească a acelui copil.
– Ne-aţi recomandat să facem din familie o mică biserică. Cum să realizăm concret acest lucru?
– Pe cât se poate, e de mare importanţă introducerea unei rânduieli care să dea un ritm, o cadenţă în viaţa familiei: începerea zilei cu rugăciune împreună, strângerea în jurul mesei cu rugăciune, încheierea zilei cu rugăciune, şi seara închinăciune cu toţii în faţa icoanelor; aceasta, în afara rugăciunii personale a fiecăruia. O astfel de cadenţare dă un ritm duhovnicesc şi unitar familiei, înmulţind ceasurile în care toţi cei care o alcătuiesc sunt împreună şi, mult mai important, sunt într-un cuget şi o simţire.
Nu ar fi rău ca, în momentele de răgaz sau poate la masă, cineva din familie să le citească tuturor ceva duhovnicesc, fie din Scriptură, fie din alte cărţi folositoare de suflet, ca în trapeza mănăstirilor.
Esenţialul este ca familia să aibă antrenament întru Hristos, ca o echipă; să respire duhovniceşte împreună, să nu fie redusă viaţa duhovnicească de familie doar la ieşirea de duminică la biserică sau la nevoinţa personală a fiecăruia. Dacă este aşa, atunci, din nefericire, se creează ritmuri şi vieţi diferite. Dacă familia oferă un mediu ritmat duhovniceşte, atunci creşte şi angajamentul fiecărui membru şi se creează astfel o protecţie mai mare faţă de agresiunile provocate de contactul cu exteriorul. Aceasta o spun nu ca o recomandare pentru o viaţă duhovnicească mai înaltă, ci ca pe una din puţinele modalităţi pe care le mai avem la dispoziţie pentru a ne proteja de noua păgânizare dramatică a lumii.
Aceasta este o modalitate de salvare, căci familia trăiește astăzi o mare primejdie. Ca să reziste, va trebui ca toţi membrii ei să trăiască aşa cum trăiau primii creştini.
„Suntem parte a unui trup
– Trupul lui Hristos”
„Aţi devenit părinţii unui îngeraş…”
Gândul meu se îndreaptă acum şi către viitoarele mămici. Ce dar poate fi mai mare pentru o femeie decât a da naştere copilaşilor? Eu însumi, când întâlnesc femei însărcinate, mai întâi îi binecuvântez pe copilaşii din pântece, şi aceştia tresaltă, fiindcă simt binecuvântarea lui Dumnezeu. Este o mare bucurie pentru mine când întâlnesc femei însărcinate care cer binecuvântare. Iar binecuvântarea mea nu se transmite mai întâi pe creştetul mamei, ci se transmite pe creştetul pruncului care este în pântece şi, deseori, aproape întotdeauna, simt la propriu cum tresaltă de bucurie copilaşul când primeşte binecuvântarea. Aşa cum a tresăltat odinioară Sfântul Ioan Botezătorul când L-a întâlnit pe Mântuitorul Iisus Hristos în pântecele Fecioarei Maria, aşa simt şi eu că tresaltă copilaşii pe care îi binecuvântez în pântecele mamelor lor.
În zilele acestea am trecut printr-o mare încercare, deoarece o fetiţă, pe când era nenăscută, la şapte luni, a dezvoltat o tumoră canceroasă care s-a extins și a căpătat un diametru de 15 cm pe trupşorul ei. Atât părinţii, cât şi noi ne-am îngrijorat foarte mult, fiindcă fetiţa putea să moară în pântecele mamei. Şi ne-am rugat ca Domnul să facă o minune, să se nască vie, să o putem boteza. Ne-am rugat cu toţii şi, în cele din urmă, a fost posibilă operaţia, fetiţa a fost scoasă şi a supravieţuit pentru câteva ore, în aşa fel încât am botezat-o de urgenţă. Cuvântul meu de mângâiere şi de încurajare pentru părinţii îndureraţi a fost acesta: „Să nu vă întristaţi, ci să vă bucuraţi, că aţi devenit părinţii unui îngeraş. De acum înainte, avem un înger în Ceruri care se roagă pentru noi înaintea feţei Domnului. Aţi câştigat şi dumneavoastră, părinţii, însă am câştigat şi noi deopotrivă un înger care se roagă pentru noi înaintea feţei Domnului…”.
„Să ne «conectăm» la «conductele cu har»!”
– Este suficient ca părinţii să-şi ducă copiii la biserică, la spovedit şi la împărtăşit?
– Prin spovedanie şi împărtăşire ne „conectăm” la niște „conducte cu har”. Căci harul Botezului primit de copilaș trebuie să devină lucrător. Aşadar, e de neapărată trebuinţă ca, pe lângă împărtășirea copiilor la Liturghie, părinţii să cultive acasă, împreună cu odraslele lor, un mediu şi o aşezare duhovnicească prielnice. Doar pe un ogor al inimii cultivat şi udat de ploaia harului cresc virtuţile. Dacă ploaia harului cade pe un pământ sălbatic sau pietros, atunci virtuţile nu vor creşte şi nu vor avea rădăcini. Va fi ca în pilda Semănătorului din Evanghelie. Aşa cum am spus şi înainte, familia trebuie să devină o mică biserică, să devină un mediu infuzat de cultura duhului, nu doar în anumite momente, nu doar cu anumite ocazii, ci permanent, inclusiv în micile gesturi, conversaţii şi întâlnirile noastre zilnice.
Însă nu e importantă doar îmbisericirea copilaşilor, ci importantă este şi creşterea lor duhovnicească. Părinţii trebuie să fie foarte atenţi la creşterea şi educarea copiilor, mai cu seamă după ce aceştia conștientizează tot mai mult ceea ce se întâmplă. Căci, de multe ori, prin comportamentul părinţilor, copilaşii sunt smintiţi, sunt tulburaţi, sunt dezorientaţi – şi în această situaţie trebuie să ne gândim la cuvintele Domnului din Evanghelie: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” Matei 18:6. Acest cuvânt este înfricoşător! Cât de preţioasă este înaintea Domnului puritatea copiilor! Ce crimă mare este murdărirea şi pervertirea nevinovăției lor!
Iar uneori, din pricina lipsei de grijă faţă de creşterea copiilor, aceştia sunt lăsaţi să cadă pradă ispitelor şi răutăţilor prin programele nocive ale televizorului sau internetului, prin programele de educaţie sexuală, prin distrugerea familiilor în numele unui aşa-zis interes superior al copiilor şi prin multe altele.
Din nefericire, am cunoscut şi copii neajutoraţi care au crescut în familii pătimaşe, în familii dezorientate, în familii cuprinse de tot felul de adicţii. Am cunoscut şi copii foarte săraci, copii orfani care, din cauza mizeriei din familia lor, au ajuns într-o situaţie foarte grea, într-o stare de părăsire, de neîncredere în semenii lor, frustraţi, pentru că îi vedeau pe cei de lângă ei indiferenţi faţă de necazurile şi lipsurile cu care se confruntau. De aceea, laolaltă cu păstoriții mei, ne dăm silinţa să-i ajutăm pe copiii săraci cu bruma noastră de milostenie şi, mai cu seamă, cu dragostea noastră. Avem în grijă o sută de copii în zona defavorizată de la Copşa Mică, din judeţul Sibiu, pe care îi ajutăm lunar cu burse sociale și alți treizeci de copii africani orfani și bolnavi, într-un așezământ al Bisericii Ortodoxe din Kenya, pe care îi întreținem cu hrană, medicamente și îmbrăcăminte.
Am ajuns deja la Copșa Mică, iar peste câteva luni, cu ajutorul Domnului, nădăjduiesc să ajung și în Africa. Deseori spun că îl avem ca model în slujirea filantropică pe Sfântul Ierarh Nicolae care a cercetat permanent pe cei nevoiași, mângâindu-i atât pe adulți, cât și pe copilași. A mers și la acel tată care urma să-și dea fetele să se prostitueze din cauza sărăciei, nu să-i facă morală, să-i bată obrazul sau să-i țină predici, ci să-l ajute cu bani, concret, oferindu-le zestre fetelor și salvându-le astfel de la pierderea trupească și sufletească.
„Salvaţi-vă copiii de această cultură a morţii!”
– Care consideraţi că sunt cele mai mari ispite astăzi în creşterea şi educarea copiilor?
– Oh, acesta este un subiect dureros, dureros, pe care trebuie să-l tratăm cu toată seriozitatea! Ca să răspund la întrebare, am să vă spun un singur lucru: Iubiţi părinţi, salvaţi-vă copiii! Salvaţi-vă copiii, fiindcă acesta este un lucru literalmente de viaţă şi de moarte. Iubiţi părinţi, salvaţi-vă copiii, salvaţi-vă copiii de această cultură a morţii care îşi bate joc de Dumnezeu şi de firea omului, salvaţi-vă copiii de această cultură a senzualităţii şi a desfrâului, salvaţi-vă copiii de consumerism şi de egocentrism, salvaţi-vă copiii de ecranele telefoanelor şi tabletelor! Toate acestea le ucid sufletele copiilor noştri!
Sigur, mă veţi întreba: cum să-i salvăm pe copii? Fiind în mod real părinţii acestor copii şi ocupându-vă de ei, de educaţia lor, de cultivarea frumosului, de cultivarea binelui, de cultivarea adevărului întru Hristos în sufletele lor. Astfel puteţi să-i salvaţi. Să nu vă ocupaţi de ei „prin delegaţie”, sub pretextul că trebuie să munciţi, că nu vă permite cariera şi, în felul acesta, îi lăsaţi în grija unor oameni care nu au suflet de părinte. Să nu vă aşteptați ca alţii să-i educe şi să-i formeze pe copii, ci să vă asumaţi cu responsabilitate rolul şi răspunderea de părinţi.
Şi să conştientizaţi că aceeaşi relaţie care este între Hristos şi dumneavoastră, care sunteţi copiii lui Hristos, trebuie să o cultivaţi şi în relaţia cu copiii dumneavoastră.
– Ce înseamnă libertatea sufletului şi cum poate fi dobândită?
– Libertatea sufletului este eliberarea de patimi. Asta înseamnă, de fapt, că am dobândit pruncia inimii. Această curăţie lăuntrică poate fi câștigată cu multă pocăinţă, cu inimă înfrântă şi smerită, prin împlinirea poruncilor Evangheliei. Nu este uşor, pentru că a trăi într-un astfel de mod contravine total modului obişnuit de vieţuire din lume. Să acordăm, aşadar, prioritate rugăciunii, iubirii aproapelui, ajutorării săracilor, poruncilor evanghelice, să renunţăm la orice faptă sau acţiune care nu serveşte direct mântuirii şi astfel se va naşte metanoia în viaţa noastră.
Metanoia, sau „schimbarea minţii”, este un proces în care Dumnezeu împreună-lucrează cu omul. Când omul ajunge la străpungerea inimii, văzându-și starea reală în faţa lui Dumnezeu, atunci Domnul îi dă harul care îi luminează mintea, îi deschide inima, îl înţelepţeşte să priceapă Scripturile şi rânduielile Bisericii. Omul nu-şi poate schimba mintea singur, oricât s-ar strădui şi oricât ar studia. Doar atingerea harului o poate face.
Ca să devenim „permeabili” harului, trebuie să ajungem la străpungerea inimii, iar ca să ajungem la străpungerea inimii – cred că aici este cheia: trebuie să fim sinceri cu noi înşine şi să avem conştiinţa vie. Dacă ne lăsăm conştiinţa să ne vobească, atunci vom simţi tot mai multe îmboldiri în inimă şi vom simţi atunci că trebuie să facem mult mai mult pentru mântuirea noastră, pentru mântuirea aproapelui.
„Cel ce mănâncă Trupul Meu
şi bea Sângele Meu rămâne întru
Mine şi Eu întru el” (Ioan 6:56)
„Să lucrăm la dragostea dintre noi!”
– Suntem în anul centenar. Sunt românii din afară mai uniţi decât cei de acasă?
– Nu neapărat. Avem o imagine deformată asupra Marii Uniri. Unirea nu este ceva gata făcut – unirea se lucrează, unirea se dobândeşte. Dacă în mod sistematic noi am fost dezvăţaţi de lucrarea unirii, dar învăţaţi să lucrăm dezbinarea, atunci nu avem de unde să vedem unire în ţară sau în diasporă. Însă viaţa în diaspora poate reprezenta un prilej prin care, din pricina greutăţilor întâmpinate, poţi înţelege mai clar şi mai concret de ce e bună unirea şi de ce e nevoie de ea. Însă trebuie să învăţăm cu toţii cum se lucrează şi cum se dobândeşte.
Să ne trezim, așadar, din letargia lipsei de încredere în capacitatea noastră de a lucra împreună și a lipsei de nădejde în viitorul nostru comun! Să fim recunoscători că avem șansa unei țări, a unui neam! Să ne aducem aminte de poporul iudeu din vechime, să ne gândim la poporul cetății Ninive și să alergăm la Dumnezeu, cu pocăință, rugându-L să ne izbăvească din multele noastre robii și să ne întoarcă, în libertate și demnitate, la moștenirea părinților noștri!
Sfântul Apostol Pavel ne învață că suntem mădulare unii altora. Din nefericire, noi am pierdut și simplitatea, dar și perspectiva de ansamblu: nu mai știm că suntem parte a unui trup – Trupul lui Hristos. Ne gândim și ne comportăm, dimpotrivă, ca omul postmodern egocentric. Ca și cum am fi „pe cont propriu”. Fiecare cu treaba lui. Suntem individualiști, chiar și atunci când suntem în biserică, uităm faptul că suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, mădulare ale Bisericii și, când suferă unul dintre mădulare, suferă toate laolaltă.
Nu mai avem acea „inimă una” despre care ni se spune în Faptele Apostolilor cf. Fapte 4:32, a primelor mulțimi creștine, de aceea nu mai trăim aceleași dureri, aceleași nădejdi. Nu mai sărim toți ca unul atunci când se ivește un pericol. Nu ne mai susținem, de multe ori suntem izolați, dezbinați, suntem victime ușoare pentru diavol, care, așa cum ne spune Sfântul Apostol Petru, „umblă ca un leu și răcnește” cf. 1 Petru 5:8, căutând să-l doboare pe cel sărman. Să lucrăm așadar la dragostea dintre noi! Este singura cale prin care vom putea asculta cum ne vorbește și cum ne răspunde Dumnezeu, care Dragoste este 1 Ioan 4:8.
Material realizat de
Mihaela Raluca Tănăseanu
Revista „Familia Ortodoxă”, iunie 2018
