Această titulatură de Maică a lui Dumnezeu, Theotokos, a rămas denumirea privilegiată a Fecioarei Maria în toată lumea ortodoxă. Ea nu este numită niciodată de ortodocși numai „Maria” sau numai „Sfânta Fecioară”, în Ortodoxie, rugăciunea echivalentă pentru „Bucură-te, Marie, cea plină de har” este următoarea:
Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.
Denumirea de „Preasfântă”, Panaghia, este foarte folosită de asemenea, această „preasfințenie” a Maicii Domnului reprezentând consecința necesară a maternității sale divine, care o situează într-o ordine superioară și deosebită, mai presus de Heruvimi și de Serafimi, de toți îngerii și de toți sfinții. Textele liturgice folosesc, de asemenea, destul de des formula „Stăpâna noastră”, care se poate traduce în franceză și prin „Notre Dame”. Numeroși alți termeni sunt utilizați în slujbele bisericești pentru a o numi sau a o invoca pe Maica Domnului.
Fecioara Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu, deoarece o mamă nu dă naștere numai cărnii trupești a Fiului ei, ci și Persoanei Acestuia. Maica Domnului L-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe cea de a doua Persoană a Treimii, după trup, întrupată. Această carne trupească, această fire omenească nu este o persoană umană, ci natura umană a Persoanei Logosului, iar Acesta este cu adevărat Fiul Fecioarei Maria, așa cum din veșnicie este, în sânul Sfintei Treimi, Fiul Tatălui.
Din această legătură profundă care există între taina întrupării și a nașterii divine a Fecioarei Maria reiese că în lumea ortodoxă Maica Domnului nu face obiectul vreunei „evlavii particulare”, prin care ea să fie cinstită numai pentru sine, fără referire explicită la Fiul ei cel dumnezeiesc.
De aceea, cu foarte rare excepții, ea nu este niciodată reprezentată în icoane fără Acesta.
(Părintele Placide Deseille, Credința în Cel Nevăzut, Editura Doxologia, 2013, p. 162)
