Prima zi a anului civil vine cu un aer de început, dar și cu o liniște aparte, ca o respirație adâncă între ceea ce a fost și ceea ce urmează.
La această cumpănă dintre ani vorbim mai des despre timp – ca despre ceva ce trece, ne apasă sau ne fugărește. Îl măsurăm în ore, în ani, în planuri și termene. Dar, în adâncul lui, timpul este mai mult decât o succesiune de clipe.
Sf. Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, spunea: „Timpul cu care ne confruntăm noi și ne batem, clipă de clipă, nu este nimic altceva decât distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului!”
Această înțelegere schimbă totul. Anul care începe astăzi nu este doar un spațiu de realizări sau eșecuri, ci o întindere de timp în care Dumnezeu continuă să cheme, iar omul este așteptat să răspundă. Fiecare zi devine, astfel, o posibilitate de întâlnire, fiecare clipă – o ocazie de a spune „da” sau de a amâna.
Este omenește ca, la un început, să ne facem anumite promisiuni de îndreptare, de reușite viitoare. Poate că noul an nu va fi lipsit de încercări, de oboseală sau de nesiguranță. Dar, trăit ca un dialog viu între chemare și răspuns, el poate deveni un timp plin de sens. Un timp în care nu ne mai „batem” cu clipele, ci le primim ca pe un dar.
Să începem acest an cu o rugăciune simplă: ca distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru să fie, în fiecare zi, puțin mai mică. Acolo, în acest spațiu micșorat, se naște bucuria care nu trece.
Pr. Octavian Moșin
