Se scurge perioada postului și, uneori, nici nu observăm dacă s-a schimbat ceva în inima noastră creștină. Până la post și la începutul acestuia credeam că vom dobândi mai mult dacă ne vom axa pe rugăciune, pe înfrânare, pe parcurgerea Psaltirii și altele asemenea.
Însă, după doar câteva săptămâni, începem să înțelegem că, de fapt, ceea ce am dobândit a venit printr-o implicare mai profundă față de aproapele: să iertăm răni vechi, să refacem legături uitate, să ascultăm tăceri care cer atenție și să aducem mângâiere acolo unde este nevoie…
Suntem chemați să ieșim din confort și din izolare, să ne apropiem de durerea și de necazul aproapelui, căci prin cel de lângă noi ne apropiem, de fapt, de Dumnezeu.
Suntem purtători ai atâtor răni pe care nu le putem cicatriza nici cu anii. Ne dorim ca Domnul să ne cerceteze, iar răspunsul se descoperă în apropierea de Biserică, în participarea la Sfintele Taine, acolo unde viața începe, încet, să se vindece și să se așeze.
Înțelegem astfel că boala nu este doar o realitate trupească, ci, mai ales, una duhovnicească. Cele care țin de trup sunt adesea mai ușor de depășit decât patimile sufletului, care se înrădăcinează adânc în inimă.
În fruntea tuturor patimilor stau mândria și slava deșartă, de care ne vindecăm cel mai greu. Iar după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, reușim să ne curățim trupurile și sufletele, să nu uităm — asemenea samarineanului — să ne întoarcem și să-I mulțumim Domnului.
Abia atunci ajungem la adevărata vindecare, înțelegând că postul rodește nu atât în cele pe care le-am făcut pentru noi, cât în ceea ce am dăruit aproapelui, prin care Dumnezeu ne-a atins inima.
Pr. Octavian Moșin
