„Să ne-ntoarcem, oameni buni, la icoană!”
Acesta este îndemnul rostit cu fermitate şi căldură de Părintele arhimandrit Iustin Pârvu, duhovnicul trăirilor athonite şi al făptuirilor ctitoriale care ne uimesc la aflarea şi vederea lor.
Monahul martirizat 16 ani în beciurile securităţilor, în temniţele comuniste, în minele de plumb de la Baia Sprie şi în muncile infernale de la Periprava - Delta Dunării, Părintele Iustin este luptătorul plin de răbdare şi spor împotriva avalanşei de agresori şi agresiuni la adresa ortodoxiei străbune, în ale cărei mânăstiri şi biserici am învăţat să citim şi să scriem în unitatea limbii româneşti, simţirii creştine şi împotriva ortodoxiei care ne-a scos de sub istorie verticalizându-ne coloana vertebrală ca Neam, iniţiindu-ne în suişul muntelui suferinţei întru apropierea de Dumnezeu şi consolidarea dragostei de români şi glie strămoşească, întărindu-ne curajul de a trece netemători şi precauţi prin pădurea cu fiare sălbatice a nerămânerii în mlaştinile deznădejdii, atunci când istoria ne pune la-ncercare, vai! pentru a câta oară, redându-ne încrederea în viitor, în demnitate şi acţiune conlucrativă cu celelalte naţionalităţi şi popoare.
Cu inima la înaintaşii, sfinţii şi martirii Neamului Românesc, fiu al Carpaţilor Moldovei, Părintele Iustin este iubitor al specificului nostru naţional, şi hotărât păstrător al tradiţiei mereu modernă prin capacitatea ei virtuos şi riguros selectivă a avalanşei noului venind de pretutindeni.
Plin de blândeţe, întelegere şi chibzuinţă a omului trecut prin atâtea suferinţe, cumpeni, încercări, Părintele arhimandrit, apropiindu-se cu vârsta de un secol, este îndreptătorul înţelept al nesfârşitului număr de pelerini veniţi la complexul mânăstiresc de la Petru-Vodă, Neamţ, prima sa ctitorie, care prin vrednicile sale iniţiative şi inimoşi ucenici, a făcut şi face pui în multe locuri din ţară, şi, în perspectivă, şi pe continente, căci mânăstirea-mamă nu se circumscrie automulţumirii.
Duhul neobosit şi împlinitor al Părintelui arhimandrit rodeşte ascendent şi multiplicat în mod apostolic, fiind prezent în sufletele atâtor credincioşi care au luat şi iau lumina renaşterii de la acest mare Duhovnic.
Se termina de pictat în exterior biserica mânăstirii când m-am dus să-l revăd, după ani şi ani de la despărţirea din penitenciarul Suceava, de unde fuseserăm distribuiţi spre închisori diferite, ducând cu noi începutul anilor de silnicie şi convingerea că-i vom efectua...
Rămăsese, în memoria mea afectivă, imaginea seminaristului tânăr, suplu, vioi, reţinut la vorbă, trecut pe sub talpa iadului din anchetele siguranţei kgb-iste de la Roman şi prin abatorul continuării lor în penitenciarul Suceava. Se adăuga la toate acestea şi experienţa pe frontul antisovietic şi deprinderea de a trăi în rugăciune dobândită încă din copilărie de la credincioasa-i mamă. [...]
Părintele Iustin cunoştea bine contrastele: Dumnezeu şi Satana. Istoria era, deocamdată, de partea iadului. Lupta era de durată, cu strategii şi arme total diferite, şi nebănuite surprize dramatice.
În penitenciarul Suceava Părintele impusese prin modestie şi caracter pilduitor, înscriindu-se în marea categorie a celor înarmaţi cu răbdarea-scut în a face din suferinţă „pod de aur, pod înalt”, metafora care urma s-o afle, trecută prin zidurile Zarcăi, spre secţiile celularului Aiud, cu numele poetului martirizat, Radu Gyr [...]
Lumea trebuie să ştie că, chiar după sentinţele de condamnare, nu eram scutiţi de completările de anchete la securităţi, Interne şi-n alte locuri ale schingiuirilor, cum am fost cei care am participat, în 1946 în tabăra paramilitară din Munţii Tarcăului-Neamţ sprijiniţi şi de români de la mănăstirile din Munţii Neamţului...
Arestaţi în Mai 1948, am avut parte de anchete de un sadism satanic, întrucât anchetatorii fuseseră, în general, poliţai în Transnistria, în ţară înaintea şi în timpul războiului şi care, prin exces de zel, căutau să dovedească bună-credinţă faţă de comunişti, să le câştige încrederea şi să ajungă cât mai sus.
Comuniştii le-au fost recunoscători şi, ulterior, i-au trimis pe toţi în penitenciarul de la Făgăraş. [...]
Părintele Iustin Pârvu s-a situat prin verticalitatea caracterului şi capacitatea rezistenţei, de la început, în această mare categorie de trăirişti ai suferinţei făcând din aceasta practică iniţiatică în procesul teandrizării = trăirii în Dumnezeu, dragostea creştină îi unea pe aceşti îndurători ai terorii şi torturilor, primul termen având caracter permanent şi operând predilect în psihic, iar cel de-al doilea termen deşi îl însumează pe primul, avea caracter intermitent cu accent în fizic.
Părintele Iustin Pârvu venise în detenţie cu sufletul plin din care să dea şi altora: sfat, încurajare, ajutor.
Dus de mic la mănăstirile Durău, Neamţ, schituri din preajma lor, s-a închinat la icoane făcătoare de minuni şi s-a pătruns de duhul credinţei de la preacuvioşi monahi clarvăzători şi rodnici îndrumători sensibilizând sufletul copilului de munte plin de zburdălnicii şi de libertatea care să-i zidească vertical firea asemenea brazilor din preajma satului Petru-Vodă în care se născuse, fiind cel mai mic dintre 5 copii ai casei.
Mereu în preajma cuvioasei sale mame, a crescut în vioiciunea lui cu dragostea de Dumnezeu, părinţi şi toţi ai casei dar şi cu respect pentru oamenii satului şi de oriunde. A crescut în dragostea spaţiului mirific şi legendar de sub Ceahlău şi Rarău, cu sufletul deschis ca poienile pline de fân şi flori şi de farmecul pârâului cu melodii şi păstrăvi ce le treceau florilor pe la picioare şi printre picioruşele copiilor la scaldă şi prins de păstrăvi cu a căror iuţeală se luau la întrecere.
Copilărie - dragostea noastră, care deţinut politic pe termen lung, nu şi-a mângâiat rănile, uşurat foamea, încălzit frigul, scurtat timpul cu frumuseţile tale, mai ales scurtat timpul a cărui clipă avea greutatea stâncii încremenită în teroare. Treceau anii, dar clipa nu vroia să treacă, ea ne rodea cu foamea, tocindu-ne dinţii şi măselele mestecând prin somnul nopţii fructe pline de vitaminele care ne lipseau şi de alte „bunătăţi” imaginare, aşa ca în Cântecul foamei, al poetului şi filosofului martirizat, Nichifor Crainic [...]
Copilărie - dragostea noastră, stăteai cu inocenţa, vioiciunea, îndrăznelile şi poznele tale în noi, lângă noi, pe rogojina cu spărturi, printre oasele noastre sunându-şi decalcifierea, în înghesuiala de pe priciurile Jilavei şi când ne era mai greu tu veneai cu blândeţea, încurajarea, răbdarea, duioşia şi lacrimile mamelor noastre căzute în genunchi la icoana de sub candelă, veneai cu mângâierile lor şi la unii cu imaginea soţiilor rămase-n prag unindu-şi plânsul cu-al pruncilor.
Copilărie, dragostea noastră, de câte ori nu ne-ai scos din iadul închisorii, pe colinele şi-n plaiurile tale, întorcându-ne cu braţele pline de flori.
Copilărie, dragostea noastră, numai tu ne-ai făcut să rămânem încrezători, tineri şi cu faţa la Dumnezeu, căci mereu ai venit între recile ziduri, cu aripi de înger, între ei rămânând cu eternitatea ta.
De aceea, Părintele Iustin simte şi acum copilăria ca pe un dar divin, ca pe un rai din care nimeni nu ne poate izgoni, cum spusese-n reflexiile sale şi Blaise Pascal.
(Constantin N. Străchinaru, Din mucenicia Neamului Românesc, Vol. III, Editura PIM, Iași, 2012, pp. 9-18)
