Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.
,,Lasă problemele. O să mă ocup eu de ele. Neglijează-le ca și când nu le-ai avea”, spun celui încărcat, ca să scape puțin de griji, de presiunea stări pe care o simte a mâhnirii pe care o simte. Cel care crede în aceste cuvinte, va primi mare ajutor. În mod funcțional, adică psihologic, cel care se încrede, scapă de griji. Făcând aceasta Hristos găsește sufletul liniștit, împăcat, netulburat și dăruiește din belșug Harul Său.
Orice facem, facem în numele lui Hristos. Suntem adunați în numele lui Iisus Hristos. În locul de spovedanie în numele lui Iisus Hristos suntem adunați. Acolo este prezent Hristos. Dacă nu este prezent de ce să mai stăm acolo? Sau, dacă nu este aici prezent de ce mai stăm, de ce mai venim? Este posibil să nu fie, din moment ce ne-a făgăduit că o să fie? Uneori Dumnezeu manifestă nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fină într-un mod fin. Așadar de ce să ne înspăimântăm?
Va veni ceasul – nu știm când, depinde de atitudinea fiecăruia- când omul va conștientiza și va spune: ,,Dumnezeul meu, te-ai ocupat de mine în felul acesta! Ai rânduit să mă îmbolnăvesc, ai rânduit să am complexe, ai rânduit să am traume încă din anii copilăriei! Ai făcut acestea tocmai pentru a mă împiedica să o iau pe un drum greșit!”
Omul se topește în fața iubirii lui Dumnezeu.
„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009
