Sufletul omului care stă degeaba se strică pe zi ce trece: simţirea se stinge, judecata devine slabă, voinţa se răceşte. Omul care s-a obişnuit să stea degeaba nu se simte în stare să înfrunte nici o greutate.
Statul degeaba nu este mai puţin pierzător nici pentru trup. Slăbiciunea, moleşeala, istovirea, iar de aici un şir întreg al bolilor de tot felul.
Iată urmările obişnuite ale statului degeaba! El pune o pecete cumplită asupra celor care-l iubesc: trupul unuia este înăbuşit de grăsime, altul suferă de prisosul sângelui, altul nu-şi mai poate mişca mădularele, altul este chinuit de boală, altuia, din pricina lipsei de măsură, i s-au tocit încă din floarea vârstei toate simţurile. Orice uşoară nelinişte, oboseală, schimbare a vremii sau altă întâmplare neprevăzută sunt însoţite întotdeauna de un cutremur dureros în aceste trupuri pe care le-a strâmbat statul degeaba.
Aşadar acesta este un rău mare şi îngrozitor atât pentru trup, cât şi pentru suflet.
Din Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 143-144
