Postul, privegherea și rugăciunea și toate celelalte rânduieli creștinești, oricât de bune ar putea fi prin ele însele, nu reprezintă țelul vieții noastre creștine, deși ele slujesc ca mijloace indispensabile pentru a ajunge la acest scop. Țelul sau scopul pe care îl căutăm este mântuirea; calea de mântuire este o viață de pocăință, în care se include trăirea atentă. Oricine încearcă să facă din atenția creștin-ortodoxă un scop prin ea însăși nu a prins esențialul deloc, și acel creștin riscă foarte serioase capcane de legalitate și mândrie spirituală. Legalitatea apare când cineva crede că el poate fi salvat de respectarea regulilor și regulamentelor. Este foarte asemănător cu atitudinea fariseului care a zis: „Eu postesc de două ori pe săptămână; și dau zeciuială din tot ce câștig...”( Luca 18,22). Fariseul a fost condamnat din cauza fățărniciei și a mândriei.
Adevărata măsură a tuturor lucrurilor este dragostea Tatălui pentru noi. Noi nu încercăm să obținem acea dragoste printr-un comportament bun. Ci prin a fi îndrăgostiți și a-I face pe plac. Trebuie să obținem atitudinea umilă a fiului risipitor, o icoană exactă a pocăinței, care – când și-a venit în sine, a spus: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, greșit-am Cerului și față de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”(Luca 15, 17-19). Ori să ai felul ortodox de a gândi(phronema) al vameșului: „care...departe stând, nici ochii nu voia să și-i ridice spre cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!...” (Luca 18,13).
Observația exterioară este mult mai ușor de atins...și nu este așa de grea pentru conștiință. În consecință, unii creștini fac din observațiile externe și din purtarea exterioară întregul domeniu al efortului duhovnicesc pentru a da percepția pietății. Acești oameni se expun riscului de a deveni „mormintele văruite” ale Bisericii. Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să nu omitem lucrurile exterioare, dar să acordăm mai multă importanță „părților celor mai grele ale legii: dreptatea, mila și credința” (Matei 23,23), care sunt realități interioare, duhovnicești. Mândria spirituală îl atacă pe cel care este mulțumit de realizările lui spirituale: își spune rugăciunile zilnice, dă zeciuială, vine la toate slujbele, se închină și face metanii la timpul potrivit, și este satisfăcut de aceste lucruri. Justificându-se pe sine însuși, el este ca fariseul, când ar trebui să se străduiască să fie ca vameșul și să spună: „Nimic bun nu am făcut. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Scopul postului este să câștigi stăpânirea de sine și să cucerești patimile trupești. Este să te eliberezi din dependența de lucrurile din lumea aceasta pentru a te concentra pe lucrurile din Împărăția Cerurilor. Este să dai putere sufletului ca să nu cedeze ispitei și păcatului. Conform Sfântului Serafim de Sarov, postul este „un mijloc indispensabil de a dobândi roadele Duhului Sfânt în viața cuiva, iar Însuși Iisus a învățat că unele forme ale răului nu pot fi cucerite fără el” (Matei 17,21; Marcu 9,20).
Omul nu postește pentru că Îi este plăcut lui Dumnezeu când slujitorii Lui nu mănâncă, căci „diavolul nu mănâncă niciodată”, așa cum ne amintesc imnurile Postului Mare. Nici nu postesc oamenii pentru a se chinui din cauza suferinței și a durerii, căci Dumnezeu nu găsește plăcere în strâmtorarea oamenilor Lui. Oamenii nu postesc având ideea că foamea și setea lor ar putea cumva să servească „reparării păcatelor”. O asemenea interpretare nu este niciodată regăsită în Sfânta Scriptură sau în scrierile sfinte ale Părinților Bisericii care pretind că nu există nicio reparare a păcatului decât răstignirea lui Hristos. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, dar „nu din fapte, pentru ca nimeni să nu se laude” (Romani 5,15-17; Efeseni 2, 8-9).
Traducere: Denisa Borza
Sursa: www.pravmir.com
