– Dacă încerci să explici unui om că ceea ce face nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi, totuşi, acesta refuză cu încăpăţânare să accepte acest lucru, ce să facem pentru el, ţinând cont de faptul că ţinem mult la el?
– Cred că Pilda fiului risipitor din Biblie ne răspunde la întrebare. Fiul zice: „Dă-mi averea”. Tatăl nu-i spune: „Amărâtule, din ce-ai să trăieşti pe urmă, vii tu la mine, îţi arăt eu ţie, nu-ţi dai seama ce-o să ţi se întâmple?”. Nimic. Ce fel de tată, ce fel de iubire e asta? Nu-şi imagina cât o să sufere copilul lui când va ajunge să mănânce roşcovele porcilor? Nu, nimic. Şi mi-am dat seama cât de greşită e „pedagogia” asta bazată pe a face binele cu forţa. Sau a tot explica ce e bine şi ce e rău… Nu înţelege, maică, nimic, nimeni. Suntem surzi. Într-o ureche surdă n-ai ce să spui. Numai Dumnezeu ştie când şi cum să-Şi şoptească dragostea ca să întoarcă sufletul rătăcit.
Iubirea noastră este bolnavă. Noi credem că ne e bine atunci când nu avem necazuri şi că ne e rău când ne doare ceva, când avem necazuri. Din cauza acestei definiţii proaste a iubirii, a binelui, iubim prost. Noi credem că-i iubim pe cei de lângă noi dacă-i ferim de rele, de necazuri. E o proastă/falsă iubire şi păguboasă. Sigur, trebuie să-i învăţăm, mai ales dacă am fost numiţi în responsabilitatea asta, dacă suntem părinţi sau profesori sau stareţi, duhovnici, şi cred că acesta-i gândul care acum, zilele astea, a apărut în sărmana mea minte: trebuie doar să-i ajutăm să-şi asume răspunderea. Tu vei vedea! Este cuvânt de la Dumnezeu. Tu vei vedea şi să-ţi dea Dumnezeu să-ţi fie spre folos. Pentru că Mântuitorul spune: „Veniţi şi vedeţi!”. Vino şi vezi! Altfel, dacă omul este adus cu forţa, se împotriveşte, închide ochii, nu vede nimic şi chiar dacă îi ţine deschişi, îi ţine deschişi asupra unei alte perspective şi vede altceva…
Nu ne rămâne decât să avem încredere în Dumnezeu! Ce-o să se întâmple cu copilul tău, care se duce la discotecă chiar dacă tu nu-l laşi: poate să fie rănit, poate să fie bătut, poate să fie violat, dar dacă el vrea la discotecă, tu să-i spui: „Eu nu vreau să te las, pentru că mie mi-e frică pentru viaţa ta, mi-e frică să nu păţeşti asta sau asta sau asta, dar dacă ţie nu ţi-e frică, du-te, şi să-ţi asumi asta. Poţi să-ţi asumi asta?”. Atunci, copilul poate că va înţelege ce este cu tine şi poate nu-şi va asuma asta şi se va potoli. Nu ştiu dacă sub forma asta, dar să ne ajute Dumnezeu, pentru că eu vreau să învăţ asta. Să dăm voie oamenilor să-şi trăiască lecţiile pe care şi le pregătesc. Să nu le zicem să lipsească de la şcoală pentru că s-ar putea să ia nota patru.
Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 94-96
