Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, fiindcă este lipsit de singurul bun ce există pe pământ: credinţa, singura lui călăuză care-l ajută să ajungă la adevăr şi la fericire. Necredinciosul este cel mai nefericit pentru că este lipsit de nădejde, singurul său sprijin şi toiag care-l ajută să străbată lungul drum al vieţii. Necredinciosul este cel mai nefericit pentru că este lipsit de iubirea oamenilor, cea care mângâie inima aflată în suferinţă. Necredinciosul este cel mai nefericit pentru că este lipsit de frumuseţea dumnezeiască, de chipul Creatorului pe care El, divinul artist, L-a întipărit în om şi pe care credinţa l-a descoperit omului.
Ochiul necredinciosului nu află nimic altceva în creaţie decât natura care lucrează.
Chipul strălucitor al Ziditorului divin şi fumuseţea minunată a acestui chip îi rămân ascunse şi necercetate. Privirea lui rătăceşte fără ţintă în imensitatea creaţiei şi nicăieri nu descoperă frumuseţea înţelepciunii dumnezeieşti, nu vede şi nu poate admira atotputernicia lui Dumnezeu, nicăieri nu i se descoperă bunătatea divină, pronia divină, dreptatea şi iubirea Creatorului pentru creaţie. Mintea nu i se poate ridica deasupra lumii văzute şi nu poate trece dincolo de hotarele lumii sensibile. Inima lui rămâne nesimţitoare în faţa reprezentării înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi în ea nu creşte nici un imbold de a-L sluji pe Dumnezeu. Buzele lui sunt închise, gura lui rămâne mută, iar limba lui nemişcată. Nici un sunet de cântare sau slăvire nu-i iese din piept ca să-L laude şi să-I mulţumească lui Dumnezeu.
Bucuria revărsată în întregul univers a părăsit inima necredinciosului pentru că Dumnezeu S-a depărtat de ea. Golul acesta l-au împlinit suferinţa şi durerea, teama, descurajarea, neliniştea şi grija. Necredinciosul este nefericit şi nepăsarea a pus stăpânire pe duhul său. Rătăceşte pierdut în noaptea adâncă, neluminată, a acestei vieţi şi nu-şi află calea. Nici o rază de lumină nu-i luminează cărările încurcate. Nimeni nu-i arată drumul, nimeni nu-i îndreaptă paşii. Singur în arena vieţii, străbate viaţa fără a se aştepta la un trai mai bun. Trece prin multe capcane şi nu este cine să-l scoată din ele. Cade în ele şi se frânge sub greutatea lor. In necazuri nu este cine să-l ajute şi să-i uşureze suferinţa.
Pacea sufletului şi liniştea inimii au fost alungate de necredinţă. Jalea i s-a revărsat până în adâncurile inimii. Desfătarea pe care credinciosul o află în lucrarea poruncilor dumnezeieşti şi bucuria ce se naşte dintr-o viaţa morală lui îi sunt necunoscute. Fericirea pe care o află credinciosul în credinţă şi în slujirea lui Dumnezeu lui nu i s-a revărsat niciodată în inimă. Increderea ce izvorăşte din credinţa în pronia dumnezeiască, cea care face să înceteze orice grijă, este pentru el o putere de neînţeles.
Mulţumirea izvorâtă din iubire şi din binefacere sunt pentru necredincios taine închise. Necredinciosul, socotind materia drept cauză a lumii, a restrâns adevărata fericire a omului la cercul strâmt al plăcerilor trecătoare şi împlinirea lor o caută veşnic, de ele se îngrijeşte şi numai pentru ele se sileşte. Desfătarea virtuţii îi este cu totul străină. Necredinciosul n-a gustat niciodată din dulceaţa harului ei. N-a cunoscut izvorul fericirii adevărate, alergând la izvoarele amărăciunii. Desfătarea i-a adus saţiu, saţiul i-a adus indolenţă, indolenţa i-a adus întristare, întristarea i-a adus nefericire, nefericirea i-a adus durere, iar durerea i-a adus deznădejdea. Plăcerile lumii şi-au pierdut pentru el toată încântarea şi tot farmecul, pentru că, fiind trecătoare, nu au putinţa de a-l face fericit.
Inima omului a fost plăsmuită ca să se umple de binele desăvârşit şi de aceea numai întru desfătarea lui ea tresaltă de fericire şi se bucură, fiindcă în acesta Se află Dumnezeu. Dar Dumnezeu S-a depărtat de inima necredinciosului. Inima are doruri fără număr, pentru că a fost plăsmuită să cuprindă în sine necuprinsul. Inima necredinciosului însă, neumplându-se de necuprins, veşnic oftează, cere, doreşte cu aprindere, fără ca dorurile să i se împlinească vreodată. Desfătările lumii sunt neputincioase a plini golul inimii. Plăcerile şi voluptăţile lumii trecând, lasă în inimă doar amărăciunea, aşezată ca o drojdie, iar închipuirile vremelnice sunt surori necazurilor şi suferinţelor.
Necredinciosul n-a cunoscut că fericirea omului nu în desfătarea de bunurile lumeşti se află, ci în iubirea lui Dumnezeu, Care este binele desăvârşit şi veşnic. De aici vine şi nenorocirea celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Cel ce se leapădă de El se leapădă de însăşi bunăstarea şi fericirea cea veşnică. Din nefericire, după o luptă chinuitoare cu viaţa se îndreaptă sleit de puteri, deznădăjduit şi temător spre sfârşit şi spre mormântul care îl aşteaptă deschis. Spectacolul minunat desfăşurat în faţa ochilor săi, jucat pe scena lumii şi dirijat de înţelepciunea divină, în care personajele principale sunt harul şi puterea lui Dumnezeu şi alături de ele armonia şi bunătatea dumnezeiască, trece pe dinaintea lui cu totul neobservat. La picioarele sale curge râul cu apele nespus de dulci ale bucuriei şi ale fericirii, iar el ca un Tantal osândit nu-şi poate răcori buzele uscate de ne-credinţă şi nu-şi poate stinge setea arzătoare, pentru că apa care iese din izvorul răcoritor al credinţei, alunecând, îi fuge de pe buze.
Nefericit rob al unui tiran neînduplecat! Cum ţi-a fost furată fericirea ? Cum ţi-a fost răpită comoara ? Pierzându-ţi credinţa, te-ai lepădat de Dumnezeul tău, de descoperirea tainelor Lui şi n-ai primit bogăţia ce cu prisosinţă ţi s-a dat a harului dumnezeiesc. Nefericită este viaţa necredinciosului ! Un şir de chinuri! în ochii lui ceea ce odinioară era desfătător nu mai e. Firea în jurul lui i se pare stearpă şi neroditoare, neodrăslind nimic care să bucure inima şi neputincioasă să nască simţămintele bucuriei. Nici unul din lucrurile create nu-i surâde. Un văl negru de doliu a acoperit pentru el harul firii, care nu-l mai încântă. Viaţa i-a devenit o povară, iar lungimea ei un chin nesfârşit.
Deznădejdea, iată, i se înfăţişează ca un călău şi un chin de nesuportat pune stăpânire pe acest nefericit. Curajul l-a părăsit, rezistenţa i-a slăbit şi puterile sufletului i-au fost nimicite de necredinţă. Se poartă de parcă nu-şi mai aparţine, ca mişcat de o putere străină, de necredinţa sa, şi se predă strânsorii înfricoşătoare a deznădejdii, care, nemiloasă şi neîngăduitoare fiind, taie fără veste şi cu cruzime firele nefericitei sale vieţi şi-l aruncă în adâncul pierzării, în iadul cel negru, de unde are să iasă numai atunci când îl va chema glasul dumnezeiescului său Ziditor, de Care s-a lepădat, ca să dea socoteală pentru necredinţa sa. Atunci va fi judecat şi osândit şi va fi trimis să ardă în focul cel veşnic.
sursa Sfantul Nectarie din Eghina – Facatorul de minuni, Editura: Sophia, 2003
