În societatea de astăzi, cu părere de rău, tot mai mult se întâlnesc oameni care nu înțeleg rostul mănăstirilor și a monahismului. Acest „duh al lumii” întră și în Biserică, încât se face că chiar unii preoți și teologi vorbesc cu oarecare dispreț de viața monahală. E actual să vorbești despre o slujire socială a mănăstirilor. De ce ar mai trebui să facă cutare sau cutare mănăstire. Desigur, nimeni nu a anulat îndemnurile evanghelice de a hrăni pe cel flămând, de a potoli setea celui însetat, de a îmbrăca pe cel gol, de a cerceta pe cei din spitaluri și temnițe. Dar dacă această devine ținta finală, atunci se schimbă scopul primar al monahismului. Această practică este caracteristică ordinilor monahale catolice și care au rămas fără mănăstiri și monahism, propriu zis.
Mănăstirea ortodoxă nu trebuie văzută ca pe un oarecare așezământ social, chiar dacă multe din ele fac și destul de mult pentru societate. Scopul vieți duhovnicești în tradiția ortodoxă este de te îmbogăți în Duh Sfânt. Despre acest lucru ne vorbește Evanghelia, viețile sfinților, de acest lucru a vorbit mult cuviosul Serafim de Sarov.
Monah este acel care s-a încredințat voii lui Dumnezeu la tunderea în monahism. Cel care a refuzat propriul „eu”, ca să dobândească duhovnicescul „eu” în Dumnezeu. Având „gândul lui Hristos”, de care Apostolul Pavel vorbește Corintenilor în prima sa epistolă (I Corinteni 2), atunci monahul trebuie să înlăture gândurile proprii, să lepede tot, să devină ceva neânsemnat pentru oameni, un ratat în ochii oamenilor, să își piardă sufletul pentru Hristos, ca să-l dobândească: „Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Mt. 16,25) Dacă monahul de bună voie merge pe calea aceasta, dacă face posibilă schimbarea duhovnicească în el, devine „sarea pământului” și „lumina lumii” (Mt.5, 13-14) El devine acea temelie nerisipită, pe care Dumnezeu poate zidi mântuirea lui și a multor mii de oameni din jurul lui.
Oare nu de aceasta avem nevoie?
Arhimandritul Iov (Cristea)