Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinţi, „înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.
Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.
Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!
Din Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 5-9
