Vă voi spune despre un suflet, înaintea căruia și eu am rămas uimit în fața măreției lui. Aici în diaspora, în urmă cu câțiva ani, era o femeie, care fusese părăsită de soțul ei. A intrat o altă persoană în casa lor, a luat pe bărbatul ei și a plecat. Această femeie a venit într-o zi în locul unde spovedeam, și s-a apropiat cu multă dragoste și respect. A îngenuncheat și plângea.
– Fiica mea, care este pricina lacrimilor tale? Ce ți se întâmplă?
– Știți, părinte, nu plâng pentru vreun păcat, ci plâng pentru ca soțul meu să fie luminat și să se pocăiască, fiindcă a făcut greșeala de a pleca cu altă femeie și a păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Și vine în casa mea cu acea femeie, îi primesc, le pun masa, se culcă și apoi pleacă. Îl sărut pe soțul meu, o sărut și pe această femeie, le fac daruri, le dau binecuvântări și apoi ei pleacă. După care vin din nou.
– Și de ce faci aceasta, fiica mea?
– Dar nu spune Hristos în Evanghelie să-i iubim pe vrăjmașii noștri? Această femeie pentru mine este cel mai mare vrăjmaș, de vreme ce mi-a luat soțul; dar trebuie să o iubesc. Și de vreme ce Hristos cere să-i iubim pe vrăjmașii noștri și să dăruim toată ființa și dragostea noastră, aceasta o fac și eu. Și plâng ca să-i lumineze Dumnezeu și să le dea pocăință. Rugați-vă și Sfinția voastră pentru aceasta!
Puteți să socotiți virtutea acestei femei? Se poate ca Dumnezeu să nu o ierte pe această femeie, orice ar fi făcut?
