„Recent, am auzit un tată şi o fiica petrecându-şi ultimele clipe împreună. Se anunţase plecarea şi stăteau amândoi lângă poartă de siguranţă, s-au îmbrăţişat şi şi-au spus „Te iubesc. Îţi doresc destul.”
La rândul ei, ea a spus: „Tată, viaţă noastră împreună a fost mai mult decât destul. Iubirea ta e tot ce mi-a trebuit vreodată. Îţi doresc şi ţie destul, tată.”
S-au sărutat şi ea a plecat. El a mers către fereastra la care eram aşezat eu. Stând acolo, îmi dădeam seama că vrea şi că are nevoie să plângă. Am încercat să nu intervin în intimitatea lui, dar el m-a poftit, întrebându-mă: „Aţi spus vreodată la revedere cuiva, ştiind că e pentru totdeauna?”
„Da”, am răspuns eu. Şi când am spus asta, mi-au revenit amintirile pe care le aveam, despre cum îmi exprimasem iubirea şi aprecierea pentru tot ce făcuse tata pentru mine.
Dându-mi seama că zilele lui sunt limitate, mi-am făcut timp să-i spun personal cât de mult însemna pentru mine. Aşa că ştiam prin ce trece acest om. „Iertaţi-mă că va întreb, dar de ce rămas bun pentru totdeauna?”, am întrebat.
„Sunt bătrân, iar ea locuieşte mult prea departe. Mă aşteaptă necazuri şi realitatea e că următoarea ei călătorie încoace va fi la înmormântarea mea”, a spus el.
„Când i-aţi spus rămas bun, am auzit că i-aţi spus, «îţi doresc destul». Pot să va întreb ce înseamnă asta?”
A început să zâmbească. „E o urare care s-a transmis din generaţii. Părinţii mei o spuneau tuturor.” S-a oprit o clipă, apoi, uitându-se în sus, că şi cum ar fi încercat să şi-o amintească detaliat, a zâmbit şi mai mult.
„Când spuneam «îţi doresc destul», voiam că cealaltă persoană să aibă o viaţă plină cu destule lucruri bune încât să o sprijine”, a continuat şi apoi s-a întors spre mine şi mi-a recitat:
Îţi doresc destul soare cât să fii într-o dispoziţie bună.
Îţi doresc destulă ploaie cât să apreciezi soarele şi mai mult.
Îţi doresc destulă fericire cât să îţi ţină sufletul viu.
Îţi doresc destulă durere cât să facă cele mai mici bucurii din viaţă să pară mult mai mari.
Îţi doresc destul câştig cât să îţi satisfacă ceea ce doreşti.
Îţi doresc destulă pierdere cât să apreciezi tot ceea ce deţii.
Îţi doresc destule „salutări” cât să te treacă prin acel „rămas bun” de la sfârşit.
Apoi a început să plângă şi a plecat. Vă doresc destul.”
Fragment din cartea “Supă de pui pentru suflet îndoliat” de Jack Canfield, Mark Victor Hansen
