De 26 de ani, fostul actor Dragos Paslaru a renuntat la tot si s-a calugarit. Acum e parintele Valerian, un om care vorbeste cu credinta despre intalnirea cu Hristos. A trait si in pustie, in grotele din muntii Builei. Ne-a avertizat insa ca pe calugar nu trebuie sa-l lauzi niciodata pentru alegerile lui. Urmeaza o adevarata marturie de credinta.
Muntii Builei. Un loc salbatic, departe de galagia lumii. Din pesteri, schituri si manastiri se inalta fara incetare rugaciuni. Aici s-au retras oameni care au renuntat la tot si toate si si-au inchinat viata in fata lui Dumnezeu. Pe un varf de munte, cu ochii atintiti departe in vale si mataniile in mana, parintele Valerian se roaga. Pentru el si pentru cei pe care de 26 de ani i-a lasat in lume, pentru noi toti.
El este Culi din filmul "Ochi de urs", padurarul care se izoleaza in munti pentru a se autoxerciza. Sau Horia Sima din "Drumet in calea lupilor".
Dragos Paslaru a fost unul dintre marii actori ai anilor 80. A luptat in revolutie iar dupa, a ajuns un simbol al Pietei Universitatii. Este fondatorul Aliantei Civice. In vara lui 90, in timpul mineriadei este batut crunt si ajunge in coma la spital. Se trezeste dupa cateva zile si incepe sa se gandeasca serioas la decizia care de ceva vreme ii aparuse in minte: sa se calugareasca. Acum cativa ani am incercat sa il intalnesc dar era retras prin munti si nu voia sa mai iasa in fata lumii. Acum, a iesit. Nu pentru ca a vrut ci pentru ca asa i-au cerut mai marii bisericii din acest loc. Sa iasa si sa vorbeasca oamenilor. Si oamenii au inceput sa-l caute.
Ne-am intalnit in biserica veche a manastirii Iezer, unde venise sa spovedeasca maicutele. “Sunt un pacatos, tata. Ce marturisesc cand ma impartasesc cu nod in gat. Ai venit pe lume sa mantuiesti pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu. Si asta n-o spun asa ca.. da foarte frumos chestia asta...ba, uite ba ce..chestie. Nu poti trisa pentru ca asta o spui in fata lui Dumnezeu. E viu si adevarat. Nu e legenda, tata. Nu e poveste. Eu sunt Cel ce sunt. Voi sunteti creatia mea. Daca vreti sa existati existati prin iubirea mea nebuna cum zicea Evdokimov. Iubirea nebuna a lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca iubeste o secatura ca mine. De multe ori m-am intrebat de ce nu am murit in 21 decembrie? De ce nu m-au casapit securistii inainte, ca le spuneam lucrururi destul de urate. Dupa aceea m-am umplut de intelegerea asta. Pai, mai nenorocitule, daca mureai in fundul iadului te duceai. Si tu ziceai ca mori pentru o cauza buna prostalaule dar erai pregatit sa treci hotarul de taina. Ca pentru noi nu exista moarte. Exista viata cea vesnica. In imparatia lui Dumnezeu sau in iad. Vesnic. Intelegi?”
Sub rasa calugarului, o parte din actorul de pe vremuri iese la lumina. Totul este un fel de monolog, sunt franturi de discutii cu Dumnezeu sau cu oamenii pe care viata i-a scos in cale. A crezut in Dumnezeu din totdeauna dar ca un zapauc asa cum spune nu ca un practicant al religiei. A fost insa din totdeauna un razvratit. “Dan Micu e regizorul cu care am lucrat eu si care a avut curajul ca in clipa in care Ceausescu a inebunit definitiv in ‘81 si a interzis crucea si sa mai vorbim de Dumnezeu, el a montat Karamazovii in care le aratam spectatorilor care nu respirau 4 ore, cu o singura pauza, nu respirau...ca omul fara de Dumenzeu devine o fiara si inebuneste.”
“Lipsea esentialul”, explica parintele Valerina de ce a renuntat la viata de artist. “Simteam ca lipseste ceva. Toate piesele in care am jucat au fost piese anticomuniste. Intr-o propoportie covarsitoare. Se jucau cateva spectacole si erau interzise. Se jucau daca nu erau cenzurate. Familia minunata. Minunata. Lipsea ceva. Si eu nu stiam ce lipseste. In Piata Universitatii am intalnit pe fostii detinuti poltici. Primul lucru dupa ce vorbeam acolo in balcon. M-au intrebat: dar tu ai duhovnic? Nu. Am zis eu. Cum n-au duhovnic domnule? Dar despre ce vorbesti tu acolo? Pai, vorbesc...asa mi se pare fieresc sa vorbesc de biserica, de...du te domnul de aici. Du te si cauta duhovnic imediat. 2 ani l-am cautat. Inebunit. Cand am ajuns la limita deznadejdii l-am intalnit. Si m-a pregatit. Printre primele intrebari pe care mi le-a pus mi-a zis: domnule dumneata esti om cu activitate politica, cunsocut si vrei sa te calugaresti? Da. A vazut eram sincer. Voiam sa calugaresc si dupa ce m-a vazut mai intrat asa a zis: da’ stii ce vei intalni in manastiri? Acum ma credeti naiv? Am si eu anumita varsta. tiu ca astia in 40 de ani au infiltrat acolo securisti si activisti cat cuprinde. Dar asta nu conteaza pentru ca acolo nu e Hristos. Da, poti sa te duci in manastire. Intelgi tata? Cine sa-L biruie taicutele pe Hristos daca eu fac biserica din mine? Daca eu asa neputincios si ticalaos aspir la lucrul asta. Dar ideea a aparut in timp. S-a construit. Eu am fost intodeuna credicnios. Purtam cruce la gat, nu o dadeam jos, astia imi spuneau sa o dau jos. m-au chemat domnule e pacat de tine. Intra in partid. Nu se poate intelege e pacat de tine. Astia activistii de partid, nu erau hoti si smecheri. Le parea rau ca nu vreau sa ma ridic asa si sa devin o vedeta. Pazeasca Dumnezeu. Eu vreau sa fiu actor bun nu vedeta. Si nu voiam sa intru in aprtid. Si totusi lipsea ceva. Era o neimplinire. In piata universitatii cand am vazut atata neimplinire cand am auzit si glasul parintelui Ilarion care mi-a zis politic nu mai e nimic si o simteam, vedeam ce se intampla. A venit Mineriada, cununa bestialitatii dupa 89 cand romanii se casapeau intre ei la porunci straine. Sigur ca i-am iertat imediat. Si pe astia din varf. Ori ierti ori nu ierti. Iubiti pe vrasmasi. Cu Hristos nu te joci. Da, da i-am iertat dar nu pot sa i uit. Inseaman ca nu i-ai iertat ba daca nu poti sa uiti. Nici eu. Atunci si eu o sa spun la fel cand o sa vii la judecata. Ba te-am iertat dar de uitat nu pot. Si a aparut gandul... Si incet incet, Dumnezeu in secunda in care eu am strigat dupa El a zis, te asteptam. De cand te asteptam, hai sa te desaptimim in primul rand. Mi-am cautat duhovnic. Si nu regret nimic. Ca mai vin fosti colegi si vorbim. Cu mila lui Dumnezeu, si sa ma tina pana la sfarsit. o secunda nu regret.”
In Fratii Karamazov, Aliosa este personaj pozitiv, dornic sa se calugareasca. L-a si jucat pe vremea, cand era actor. “Si a venit o colega, culmea ca era secretara de partid, care i-a adus un calugar sau chiar un staret si ala i-a spus domnul si-a gresit drumul, cariera lui e in alta parte. Iti dai seama ca e cea mai mare lauda pe care mi-a adus-o cineva. Hai sa bem o vodca repede sa sarbatorim chestia asta nu se poate sa o lasam asa. Dar bem o vodca, 2,3,4, ca eram rezistent, nu era problema dar lipsea ceva...era ...si incet incet s-a cosntruit ideea asta. Si l-am cunoscut pe parintele Ghelasie. Am intarat intr-o criza. Dumnezeu m-a bagat intr-o criza foarte mare.”
A ajuns la manastirea Frasinei, unde l-a intalnit pe parintele Ghelasie, un adevarat putsnic. “Din secunda in care l-am cunsocut nu m-am mai putut desparti. Frasineiul era ceva fascinant. Nu avea curent electric, nu avea nimic si am asistat la prima priveghere. Si au coborat candelabrul cu lumanari si l-au aprins. Si in secunda in care l-au ridicat am strigat inlautrul meu: asta este ceea ce vreau si am ineput sa merg numai pe linia asta.”
Si a ramas in manastire. Mai intai la Frasinei dupa care in manastriea Patrunsa, un loc suspendat deasupra lumii, la poalele Builei. Se ajunge greu aici, pe poteci stramte care urca si coboara.
Pe ele il intalneste deseori pe staretul Varsanufie care alearga dintr-un loc in altul. El este cel care tine legatura cu pustnicii aflati prin pesterile din munte. Nu iti este insa ingaduit sa-i cauti. De altfel, nici ei nu vor sa se arate. Si staretul a petrecut vreme indelungata in pustie. Tot timpul rosteste rugaciunea inimii. “Principala patima este pentru un pusnic risipirea mintii. Sa nu se roage. Asta e lupta cea mai crancena acolo. O lupta in care cel ce se roaga stie ca are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate face fara mila si ajutorul lui Dumnezeu. In momentul in care nu ma rog nu exist. Timpul in care spun rugaciunea este un timp pe care il experimentez. Il traiesc cu adevarat. Il experimentez”.
Povestea acestui loc incepe in 1685 cand o femeie insarcinata dintr-un sat aflat la poale muntelui a fugit din calea invadatorilor. In locul in care se afla biserica a nascut un baiat care mai tarziu avea sa ajunga epicopul Clement al Ramnicului. In amintirea maimei sale, ierarhul a ridicat manastirea patrunsa.
45 de calugari vietuiesc in acest colt de lume. Se roaga pentru ei si pentru oamenii din lume care le lasa teancuri de pomelnice. Si multi dintre ei iau cel putin cateva luni pe an calea pustiei. Cei care raman in manastire traiesc in mici casute aruncate pe tot muntele.
In aceasta chilie, pe vremuri, a stat si Bartolomeu Anania, ajuns mai tarziu mitropolit al Ardealului. Viata aici se imparte intre rugaciunea la chilie, slujbele din biserica si activitatile la care toti calugarii trebuie sa participe pentru ca locul sa functioneze. Slujba se face dimineata, seara si noapte de la 1 pana spre ziua. Seara, calugarilor le este interzis sa vorbeasca intre ei. Pentru ca mintea sa stea numai la rugaciune.
Parintele Vlasie a fost doctor. De 20 de ani traieste aici. “Am zis ca decat sa imi mananc viata asa prosteste mai bine intru imi manastire si imi inchei zilele. Sa ma pot ruga lui Dumnezeu
Totul se bazeaza pe renuntare, pe abandonare a tot ce inseamna omenesc, pe impacare cu tine si cu Dumnezeu, pe rugaciune neintrupta si post, un urias exercitiu de vointa. Lucru deloc usor.
sursa http://stirileprotv.ro/