Ieri discutam cu un taximetrist care s-a bucurat nespus de mult când l-am salutat cu „Hristos a Înviat!”. Și îmi povestea cu tristețe că chiar în ziua Învierii Domnului mulți clienți nu răspundeau la acest salut pascal, iar acum, după aproape o lună de la praznicul praznicelor, tot mai rar îl auzi.
Și parcă toți ne declarăm creștini drept-măritori, dar în public ne este uneori rușine să-L mărturisim pe Hristos Cel Înviat.
Dar problema nu se oprește doar la acest salut. Ea se vede și în felul cum ne purtăm, cum vorbim, cum ne raportăm la cei din jur. De multe ori, creștinul din noi rămâne doar între pereții casei sau ai bisericii, iar în rest încercăm să ne confundăm cu lumea, ca să nu fim priviți altfel.
Unii chiar se tem să spună că sunt creștini practicanți, ca nu cumva să primească eticheta de „bisericoși”. Astăzi nu mai este „la modă” să fii aproape de Biserică. În schimb, pare mai ușor să vorbești despre tot felul de practici și terapii noi, iar când spui simplu că mergi la biserică, unii te privesc ca pe un om „demodat” sau „rămas în urmă”.
Și totuși, ceea ce este zidit pe Dumnezeu nu se învechește niciodată.
Toate celelalte curente ale lumii sunt asemenea valurilor: astăzi vin cu putere, mâine se risipesc. Însă omul care se ține de Hristos este asemenea celui care se sprijină pe o stâncă sigură. Valurile vieții vin și peste el, dar nu îl doboară atât de ușor.
De aceea, să nu vă rușinați de credință și să nu-L lăsați pe Hristos doar în spațiul bisericii, ci să-L purtați și în viața de zi cu zi, în cuvânt, în comportament și în felul de a iubi oamenii.
Pentru că drumul cu Dumnezeu poate nu este mereu cel mai comod, dar este singurul care duce cu adevărat spre limanul mântuirii.
Pr. Octavian Moșin
