Eu cred că un om împăcat cu sine, senin, moral şi cu o viaţă normală, nu are timp de prostii, nu are preocupări mizerabile, nu caută să distrugă, să intrige și să denigreze alți oameni. Cei preocupați cu lucruri degradante, cu bârfe, certuri şi încercări de a le tulbura altora pacea sufletească și de a le strica reputația, sunt doar niște oameni singuri, vexați, complexați, slabi, temători, sărăciți de calități umane, de lumină sufletească şi de bunătate, lipsiți de dragoste (oare de ce?!); și care au decăzut, care nu se mai prețuiesc şi nu se mai respectă nici măcar atât cât să își păstreze demnitatea...
Cândva, înainte să înțeleg cum sunt structurați şi cum funcționează astfel de oameni, mă supăram pe ei... Acum doar îi compătimesc și sper că vor reuși să-și învingă toate slăbiciunile și să devină oameni cu intenții onorabile, demni și care să merite respectul și dragostea de care depind atât de mult sufletele lor singure și bolnave... Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Cred că numai un om care se detestă profund își otrăvește sufletul și își irosește viața, abandonându-se urâtului și răului...
Dacă tu nu te iubești pe tine însuți, cum ai vrea să te poată iubi alții?
Cel mai mare dușman al omului rău este el însuși.
Cu cât un om mă urăşte mai tare, cu atât mai mult îmi întăreşte convingerea că se simte inferior mie şi că se simte slab în fața mea. Iar asta mă face să îl tratez cu compasiune, chiar dacă s-ar aştepta să îi răspund cu aceeaşi ură. Răutatea are întotdeauna o cauză: invidie, prostie, frustrare, complexe de inferioritate sau chiar boli psihice.
