– Despărţirea de o fiinţă poate fi acceptată mai uşor atunci când e vorba de o boală de lungă durată sau de o bătrâneţe prelungită. Dar în cazul unui accident, când moare un tânăr sau un copil, cum putem să aducem un sprijin părinţilor pentru a depăşi primul şoc?
– Înainte de toate, nu trebuie să încercăm să consolăm pe cineva prin cuvinte golite de sens. Una din enoriaşele noastre îşi pierduse de curând copilul… Un tânăr preot se apropie de ea şi îi spuse: „Dacă aţi şti cât vă înţeleg tristeţea!”. Această femeie, de o rară verticalitate şi spontaneitate, se întoarse către el şi îi spuse: „Nu minţiţi! N-aţi fost niciodată mamă şi n-aţi pierdut niciodată un copil! Nu înţelegeţi nimic din durerea mea!”. Dezarmat, el răspunse: „Vă mulţumesc că mi-aţi spus asta…”.
Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie vreodată să comită o asemenea eroare. Durerea altuia nimeni n-o poate înţelege. Dumnezeu voieşte de la noi să înţelegem, să ne asumăm şi să ne stăpânim propria durere. Se poate spune, de exemplu: „Gândiţi-vă că această fiinţă tânără a murit în plină înflorire a forţelor spirituale ale sufletului, în neprihănire. Ea şi-a luat zborul către veşnicie şi acum aveţi un mijlocitor, un înger păzitor înaintea lui Dumnezeu, care vă ocroteşte prin rugăciunea lui şi către care puteţi să vă îndreptaţi ca pentru a lega un dialog sau pentru a trăi bucuria de a-l reîntâlni într-o bună zi…”
Nu e cu putinţă să dăm în acest moment îndeajuns de multe exemple, din cauza marii varietăţi de persoane şi de împrejurări.
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, p. 64-65
