Dacă am realiza noi cât de repetitivă e viaţa noastră, cred că ne-am plictisi tare mult, însă lasă Dumnezeu perioade (cum sunt perioadele postului) sau întâmplări care ne aşază într-o frumoasă tensiune faţă de El.
Să ştiţi că noi ne rugăm unui Dumnezeu viu şi acest Dumnezeu viu aude tot ce spunem, ştie tot ce gândim şi vede tot ce facem şi, cu toate acestea, El Se lasă, parcă, tare greu înduplecat. Adică, de multe ori poate am spus „Doamne, ajută-mă!” şi ajutorul a întârziat, de multe ori am spus „Doamne, iartă-mă!” şi iertarea a întârziat, pentru că nu am simţit că Dumnezeu a binecuvântat inima noastră, şi atunci firesc ne-am pus întrebarea: Dumnezeu nu mă aude sau eu nu-L simt?
Cred că noi risipim tare mult viaţa noastră, prin gânduri deşarte, prin lucruri deşarte, prin stări deşarte, de care nu ne folosim câtuşi de puţin.
Suntem extrem de formali şi raţionali şi vrem ca totul să se întâmple după cum gândim şi după cum aşteptăm noi, adică ne dorim ca fiecare zi să se petreacă după voia noastră şi nu primim deloc voia Domnului. Hristos însă ne cheamă să luăm parte la viaţa Sa, să înviem sufletele noastre adormite şi copleşite de grijile acestei lumi, spunând: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă în el!”. El numeşte Sfânta împărtăşanie - Viaţă.
Din păcate, există două stavile în calea acestei lucrări: nevrednicia şi indiferenţa duhovnicească.
Ajungi să faci aceste lucruri cu nonşalanţă, de Paşti şi de Crăciun, fără să te gândeşti că stai departe de Viaţă, cu bună ştiinţă, din lene sufletească, în tot restul anului. De aceea depresia capătă cote alarmante, pentru că oamenii mor sufleteşte.
Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă eşti nevrednic să te împărtăşeşti în fiecare duminică, atunci eşti nevrednic să te împărtăşeşti fie şi o singură dată”.
Ce se socoteşte a fi această vrednicie şi nevrednicie?
Sfântul Gherman al Ierusalimului ne spune desluşit: „Eşti nevrednic să te împărtăşeşti, dacă, venind la biserică să te împărtăşeşti, porţi în inima ta gânduri de viclenie, de ură, de mânie şi de judecată asupra altor oameni”.
Când ne socotim pe noi înşine nevrednici, ne gândim la păcatele noastre şi spunem că nu suntem vrednici să ne împărtăşim din curăţenia, din puritatea ce se află în Trupul şi Sângele lui Dumnezeu, însă aceasta nu poate fi o stavilă în apropierea de Sfântul Potir, decât dacă omul trăieşte cu indiferenţă păcatele sale, fără pic de pocăinţă. Nu din vrednicie ne împărtăşim, ci din mila şi iubirea lui Dumnezeu. Noi nu putem ţine viaţa noastră curară nici măcar o clipă, pentru că permanent vine un gând şi tulbură inima noastră.
„Scoateţi vicleşugurile din inimile voastre!”, zice Hristos!
Străduinţa, mintea trează, acestea sunt cele care contează înaintea Lui. Un păcat de-al nostru este cât un fir de nisip înaintea lui Dumnezeu, iar iubirea Lui topeşte orice păcat.
Vrednicia, aşadar, înseamnă să încerci să păzeşti, în primul rând, această curăţie a inimii, să păstrezi în inima ta iertarea, îngăduinţa, să ai o inimă leneşă la mânie, o inimă care uşor suportă răutăţile celor din jur, uşor îmbrăţişează şi iubeşte. Aceasta este inima pregătită pentru Sfânta împărtăşanie. Dacă însă este îngreunată de ceartă, de mânie, de lipsă de iertare şi dragoste, de nemulţumire, de cârcoteală, de invidie, atunci eşti nevrednic să primeşti Sfânta împărtăşanie.
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum Eu v-am iubit pe voi!”.
Să ştiţi că uciderea de frate începe de la a-i vărsa duhul, până la, ferească Dumnezeu, a-i vărsa sângele. Nu după mulţimea faptelor suntem vrednici sau nevrednici, ci după curăţia inimilor noastre.
Văd foarte mare uimire pe faţa unor oameni pe care îi îndemn să se împărtăşească des şi cred că lucrul acesta se întâmplă pentru că, v-am spus-o, unii oameni consideră Sfânta Impărtăşanie ca fiind un fel de premiu şi consideră că „nu au alergat” destul ca să primească acest premiu. Nu, ea nu este premiu, este Trupul şi Sângele Domnului care se dă celor bolnavi sufleteşte şi trupeşte, pentru că cei bolnavi au nevoie de doctor şi de medicament, cei bolnavi au nevoie de post ca să-şi topească neputinţele trupului şi ale sufletului, cei bolnavi au nevoie de rugăciune şi însingurare ca să vadă cine sunt şi ce putere devastatoare au asupra lor şi asupra celor din jur.
Tare mult v-aş ruga să nu primiţi Sfânta împărtăşanie cu uşurinţă, ca pe ceva obişnuit, ci să o primiţi cu tensiunea, credinţa şi nădejdea că vă veţi vindeca. Putem înţelege lucrul acesta privind la un om bolnav trupeşte care, primind tratamentul de la medic, crede cu toată convingerea lui că se va vindeca.
Dumnezeu Se mâhneşte profund când noi primim împărtăşania cu nonşalanţă, fără a depune pic de efort în a scoate vicleşugurile din inima noastră, ca şi cum Trupul şi Sângele Lui ni s-ar cuveni.
Ai sentimentul acesta, că primeşti Trupul şi Sângele lui Dumnezeu, Care a murit pentru noi, când tu crezi într-un Dumnezeu viu, într-o Fiinţă nemaiîntâlnită, vie şi profund îndreptată spre viaţa ta. Dacă sufletul tău se clatină şi se întunecă şi uită că se află în faţa lui Dumnezeu, Care nu e o făptură de basm, închipuită de mintea noastră, ci e o Fiinţă ce se îndreaptă spre noi cu toată Dragostea, Mila şi Atenţia Sa, atunci pierzi mare parte din puterea ce se află în Sfântul Potir. Intotdeauna Dumnezeu face jumătate de drum, iar noi cealaltă jumătate. Niciodată El nu trece peste voia noastră. Postul, rugăciunea şi atenţia sunt străduinţa noastră, jumătatea drumului care ţine de noi.
Fiecare împărtăşanie este un eveniment extraordinar. Dacă am avea posibilitatea să vedem toată puterea ei, ne-am da seama că este un eveniment plenar la care tot Cerul participă, de care îngerii se minunează. Se minunează cum Dumnezeul cel infinit Se preface în pâine şi în vin şi Se dăruieşte unui om profund păcătos!
Aici se văd toată iubirea şi toată mila Iui Dumnezeu. Aproape că îmi vine a spune că noi suntem sensul Lui.
Lucrul acesta este lesne a fi înţeles din viaţa noastră de zi cu zi. Copiii noştri sunt, într-un fel, sensul nostru, am fi în stare să dăm bucăţi din trupul nostru pentru ei, fără să ne gândim o clipă dacă merită sau nu, ci am face-o într-un mod firesc, dintr-o dragoste dumnezeiască pe care le-o purtăm.
Dacă Dumnezeu a făcut-o pe mamă după Chipul Său şi i-a dat puterea aceasta de jertfă, înseamnă că F.I este mai presus decât o mamă, mai dăruit şi mai răbdător chiar decât o mamă.
PR. VISARI0N ALEXA, Fragment din cartea "7 CUVINTE ALE IUBIRII", Editura Doxologia
