Suntem în preajma Duminicii Ortodoxiei – o zi care ne amintește nu doar de mărturisirea dreptei credințe, ci și de felul în care o purtăm în viața noastră de fiecare zi. În aceste zile, gândurile se așază firesc în jurul locului pe care îl are credința în lume și în inima fiecăruia dintre noi.
Într-o discuție la această temă, cineva îmi spunea că, uneori, creștinii sunt percepuți ca fiind prea retrași, prea discreți, poate chiar demodați sau insuficient de implicați în viața cetății. Mai spunea că Biserica ar putea fi mai vizibilă în spațiul public, mai promptă în exprimarea pozițiilor sale, mai prezentă în frământările societății. Unii ar dori o Ortodoxie mai luptătoare, mai vocală în apărarea adevărului și a valorilor.
Și, într-un fel, fiecare dintre aceste gânduri poartă în sine o fărâmă de adevăr.
Totuși, dacă privim la felul în care Mântuitorul a venit în lume, vedem că nu prin forță sau prin impunere a cucerit inimile, ci prin smerenie, jertfă și iubire. Puterea creștinismului nu a stat niciodată în stridență, ci în lumina lăuntrică pe care o aprinde în om.
Adesea uităm că Biserica nu este „altcineva”, o instituție îndepărtată, ci suntem noi înșine – fiecare botezat care poartă numele lui Hristos. Chipul pe care îl are Biserica în lume este, de fapt, chipul nostru; dacă ne dorim o Biserică mai implicată și mai vie, începutul este în implicarea fiecăruia dintre noi – în familie, la muncă, în relațiile cu cei din jur.
Poate că nu este nevoie neapărat de mai mult zgomot, ci de mai multă coerență între ceea ce mărturisim și ceea ce trăim. De mai multă lumină personală, care, adunată, devine lumină pentru toți.
Postul ne oferă tocmai acest prilej: să redescoperim creștinul din noi, să ne adâncim legătura cu Dumnezeu și să așezăm relațiile cu cei din jur pe temelia blândeții și a adevărului.
Poate că, în tihna acestei perioade, se va naște în noi un dor mai limpede pentru o viață cu sens, mai aproape de chemarea noastră creștinească – o Ortodoxie trăită, mai întâi, în inimă.
Pr. Octavian Moșin
