„Doamne, scapă‑ne!” Predică la Duminica a IX-a după Rusalii

700

Iată-ne, iubiţi credincioşi, într-o altă Duminică de după Rusalii, îndepărtându-ne cu o săptămână numai de „înmulţirea pâinilor”. Evanghelia de as-tăzi, aceea a „umblării pe ape” sau a izbăvirii din valuri a Sfântului Apostol Petru, se încadrează din punct de vedere al textului Scripturii îndată după Evanghelia de Duminica trecută, îndată deci după înmulţirea pâinilor şi săturarea celor cinci mii de oameni, în acelaşi capitol 14 al Evangheliei de la Matei şi începe cu versetul 23, terminându-se la versetul 34. Să luăm aminte: aşadar, după episodul înmulţirii pâinilor, urmează această Evanghelie:

„Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca Să se roage deosebi. Şi, făcându-se seară, era sin-gur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era îm-potrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus umblând pe mare. Văzându-L umblând pe ma-re, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi, de fiică, au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicân-du-le: «Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!» Iar Petru, răspunzând, a zis: «Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine, pe apă». El i-a zis: «Vino!» Iar Petru, coborându-se din cora-bie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar, văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a stri-gat, zicând: «Doamne, scapă-mă!» Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» Şi, suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: «Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu». Şi, trecând marea, au venit în pământul Gheniza-retului.”

Iată-ne, aşadar, într-un moment important al zilei: către seară. De o parte – mulţimile săturate de pâine, vindecate de boală, pline de Cuvântul lui Dumnezeu şi de învăţătura Împărăţiei celei noi; de cealaltă parte – ucenicii pe care Domnul, pentru a îndepărta orice fel de efuziuni sentimentale peste limită ale mulţimilor către ucenici, îi trimite dincolo, pe ţărmul celălalt al lacului. Domnul slobozeşte mulţimile şi Se retrage singur pentru rugăciune, pentru meditaţie, în acea singurătate a lui Hristos care anulează toate singurătăţile. Seamănă singură-tatea aceasta cu singurătatea Golgotei, cu singură-tatea din mormânt, cu singurătatea de după Înviere, când toţi ceilalţi n-aveau curaj încă să strige până la ceruri şi mai jos de ceruri şi de pământuri că Hris-tos a înviat.

Domnul îi trimite pe ucenici pe mare, îndepărtându-i din ţinut şi iată că la a patra strajă din noapte Se apropie de ei, călcând apele, mergând pe ape. Fără îndoială că momentul este important şi pentru că valurile învăluiau corabia şi învălureau marea, făcând ca mai mult teama ucenicilor să crească, să sporească.

În alte Evanghelii ni se povesteşte cum prima dată au crezut că este o nălucă. De aici reacţia lui Petru: „Dacă eşti Tu cu adevărat Doamne, spune să vin la Tine”. Deşi mai înainte auzise glasul Dom-nului spunând de peste ape: „Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!” Eu sunt Cel pe care tot timpul M-aţi văzut făcând minuni; Eu sunt Cel care până la apusul soarelui am vorbit oamenilor; Eu sunt Cel care am înmulţit pâinile; Eu sunt Cel care v-am trimis, de fapt, pe mare; „Eu sunt; nu vă temeţi”.
Teama însă este firească, pentru că în teama lui Petru suntem aproape toţi cu temerile noastre. Noaptea, valuri, furtună şi ceva ce pare sau cineva ce pare a fi Domnul. Nălucă sau Dumnezeu? Aceas-ta era întrebarea lui Petru şi… îşi riscă viaţa. Dacă n-ar fi fost Domnul acela care vorbise? Dar Petru întâmpină pe Cel pe care Îl vede pe ape, convins că este Domnul, pentru că ştia glasul. Oaia din turmă cunoştea glasul Păstorului. Îl auzise de multe ori; şi dacă stăm să ne gândim bine şi noi îl cunoaştem, pentru că acest „îndrăzniţi” ne aduce aminte de în-drăzneala de totdeauna cu care Hristos Domnul a întâmpinat neîndrăznelile şi necurajurile noastre.

Petru însă, văzând vântul, se teme şi începe să se scufunde. Este momentul în care strigă, zicând: „Doamne, scapă-mă!” Mai avea mult Petru până la Mântuitorul? Nu, cel mult un pas, pentru că Evan-ghelia ne spune: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Mergea Petru pe ape sau S-a apropiat Domnul de Petru care mergea pe ape? Fără îndoială că Domnul era Cel care făcea paşi către Petru şi Petru puţini paşi către Hristos. Dar Domnul făcuse şi El destui paşi către Petru pentru a-i dărui tocmai această credinţă şi pentru a-l întări în credinţa că Domnul Acesta ce calcă pe ape este Domnul apelor şi al cerului şi al pământului şi al subpământului şi al subapelor şi al supracerurilor, este Domnul Dumnezeu.

Domnul nu-l ceartă neapărat pe Petru. Aproape că-l ceartă părinteşte, aşa cum părinţii îşi ceartă întotdeauna copiii, când se îndoiesc de purtarea lor. „Petru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” Nu-i zice nici „necredinciosule”, nici alt cuvânt mai greu, ci „puţin credinciosule”. Era puţină credinţa lui Petru, dar binecuvântată şi această puţină credinţă, pen-tru că se aruncase în apă ca să vadă dacă este Dumnezeu. Nu înghiţise vedenia oricum.

Sunt mulţi astăzi care vin şi ne spun, oamenilor Bisericii sau, în cazul unor culte neoprotestarite, păstorilor lor, cum au avut un duh de la Domnul care le-a spus asta, sau asta, sau asta, dar nicio-dată nu cercetează dacă, într-adevăr, cele primite sunt de la Dumnezeu. Şi îmi aduc aminte de cineva care se lăuda că a fost la Mejdugordje, în Croaţia, şi a văzut-o pe Maica Domnului. Şi i-a răspuns un părinte – şi bine i-a spus citând, de altfel, spusa Sfinţilor Părinţi –că a te împărtăşi de Hristos e mai mult decât orice viziune cu Hristos.

Petru încercase şi aceasta. Încercase să vadă dacă, într-adevăr, Cel ce venea către ei, glasul acela, nu-l înşelase. Şi nu-l înşela, pentru că era Însuşi Domnul.

Îndată ce Domnul Se suie în corabie, vântul se potoleşte. Altă Evanghelie ne spune că Domnul a certat apa şi valurile şi vânturile s-au potolit, altă dată pe când Domnul dormea în corabie. De ce? Pentru că vânturile ştiau cine este Făcătorul lor. Pentru că vântul ştia cine este Făcătorul lui. Vântul cel dimprejurul corabiei, cel din afară, aşadar, se potoleşte. În schimb, altă suflare cuprinde sufletele ucenicilor şi altă vâltoare şi învolburare. Este vântul Sfântului Duh, care îi face să mărturisească: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Cu adevărat Tu eşti Cel ce ai înmulţit pâinile, Cel ce ai săturat săracii, Cel ce ai vindecat bolnavii, Cel ce Te-ai născut în iesle, Cel care, la vremea vremilor, singur pe Cruce, ne vei anula toate temerile, înfruntând moartea cea de care toţi ne temem.

Întinsul mâinii, pe care Domnul îl practică în Evanghelia de astăzi, ne face să ne gândim la icoana „cerşetorului” Hristos, Acela care totdeauna stă cu mâna întinsă, încercând să ne salveze pe noi, noi având senzaţia că de cele mai multe ori El ne cere nouă ceva. Domnul cere numai inima curată şi duh bun şi, mai cu seamă, suflet aprins pentru Dumnezeu.

În Petru suntem prezenţi toţi, pentru că, fie vorba între noi, de cele mai multe ori în viaţă, atunci când trecem prin vâltoarea vieţii acesteia – cum şi spunem la înmormântare: „Marea vieţii văzând-o ridicându-se de viforul ispitelor”, până să ajungem la limanul Bisericii – întotdeauna Îl întâmpinăm pe Hristos cu strigătul acesta: „Doamne, scapă-mă!”. Nu e strigătul unui om care fuge; este strigătul unui om care, înfruntând primejdia, îşi dă seama că scăparea nu stă în el, că putinţa de a ieşi din starea în care se află nu este la el. Bine ar fi dacă, atunci când ne scufundăm în mocirla desfrânării noastre şi a păcatelor noastre şi a nimicniciei noastre, n-am striga spre nimeni altcineva decât spre Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă!” şi n-am căuta să ne minţim că dacă astăzi o înşelăm pe nevasta noastră cu alte femei, sau pe soţul nostru – femeile – cu alţi bărbaţi, ne vom anula desfrânarea. Ci acest strigăt de „Doamne, scapă-ne!” ne-ar face să ieşim din cercul de fier al patimilor şi al ispitelor, ieşire care nu poa-te fi făcută decât cu Domnul şi Dumnezeul şi Mân-tuitorul nostru Iisus Hristos.

Domnul urcă în corabie de mână cu Petru şi valurile se potolesc. Când suntem vindecaţi de cele ale tulburărilor noastre, când învolburarea din jurul nostru a pierit, bine este nu a chefui cu mâncare şi băutură omenească, ci a-L întâmpina pe Dumnezeul nostru, Cel care ne-a întins mână tare spre mân-tuirea noastră, a ne duce spre El, în corabia Lui, în Biserica Lui, laolaltă cu ucenicii, lăudându-L şi spunând: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.

Evanghelia de astăzi, aşadar, este Evanghelia poruncii lui Dumnezeu de a îndrăzni pentru cucerirea Împărăţiei Sale. Nu mototolilor le va fi dată Împărăţia, nu neatenţilor, nu tâlharilor, nu furilor de cele sfinte sau de cele mai puţin sfinte, nu curva-rilor, nu desfrânaţilor, nu beţivilor, ci acelora care cu adevărat îndrăznesc pentru cucerirea mâinii lui Hristos. Mâna Lui stă tot timpul întinsă către noi a binecuvântare, a îndemn, a bucurie. Rămâne ca noi să fim gata oricând, făcând pasul decisiv, să apu-căm mâna lui Dumnezeu şi s-o simţim prezentă în viaţa noastră.

Este grea Evanghelia de astăzi pentru că ea ne pune la încercare pe toţi. Câţi am fi călcat apele, întâmpinându-L pe Dumnezeu? Iar minunea cea mare nu este umblarea pe ape a Domnului, nici umblarea pe ape a lui Petru, ci umblarea pe ape a Domnului Care-l poartă pe Petru în braţe. Pentru că tot timpul Dumnezeu astfel se poartă cu noi, ca un tată iubitor ce ne poartă în braţe.

Există o pildă minunată în care ni se povesteşte cum că la Judecată, îndată după moarte, un credincios a dat faţă către faţă cu Dumnezeu şi a spus: „Doamne, uite, mă uit în spatele meu şi văd uneori două şiruri de paşi, iar alteori un singur şir de paşi pe nisipul acesta al vieţii. Ce să însemne aceasta?” „Ei, zice, de fiecare dată Eu am fost cu tine. Îngerul Meu păzitor a fost lângă tine. De aceea sunt două urme de paşi”. „A, Doamne, da! uite, în cele mai grele momente m-ai lăsat singur, pentru că, uite, a rămas o singură urmă de paşi”. „Ei, nu te-am lăsat singur; este o singură urmă de paşi pentru că atunci tu nu mai călcai, ci îngerul Meu păzitor te luase în braţe”.

Aşa se întâmpla cu Petru şi aşa se întâmplă cu noi de fiecare dată când, temători, afundându-ne, dar cu conştiinţa că înaintea noastră este Dumne-zeu, strigăm: „Doamne, scapă-ne!” Şi noi ştim că Domnul, Cel ce a zis: „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” ne va dărui îndrăzneala de a nu ne teme de apropierea de El şi ne va dărui bucuria de a-L întâmpina mereu şi mereu, ca răspuns la mâna Lui întinsă, cu dragostea noastră, cu fapta noastră, cu bucuria noastră de a-L avea pe Dumnezeu împre-ună-mergător cu noi în viaţă, purtător al necazurilor noastre, atunci când valurile sunt prea mari, apele prea adânci, iar vânturile prea puternice.

Ajuns Domnul în corabie, vântul se opreşte. Şi întotdeauna în corabia Bisericii Hristos Domnul ne face să nu mai simţim vânturile, tulburările, pentru că acolo unde este Hristos, orice val piere, pentru că el a învins pentru totdeauna valul cel mare, care este moartea.

Să îndrăznim, aşadar, să nu ne temem şi, atunci când simţim că ne fuge şi apa de sub picioare şi pământul şi cerul, să strigăm: „Doamne, scapă‑ne!” Şi fără îndoială că mâna Domnului este la mai puţin de o palmă de loc, mereu ajutându-ne să ieşim la liman. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012


Articole postate de același autor
448

În a doua zi de Nașterea Domnului, PS Siluan, Episcop de Orhei, a liturghisit la Mănăstirea Curchi

În a doua zi după Naşterea Domnului, obștea mănăstirii Curchi, în frunte cu Preasfințitul Părinte Siluan al Orheiului, Egumenul mănăstirii Curchi, s-a adunat în biserica de iarnă cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” la o rugăciune comună. Creştinii de dreaptă Credință o cinstesc astăzi pe Maica Domnului, vasul ales, prin care a venit Mântuitorul Hristos în […]