Cu cât mai puțină este credința noastră, cu atât mai multă ne este și tristețea. Unul dintre cele mai însemnate foloase ale credinței este eliberarea omului de întristări. Cât timp copilul știe că există tatăl, care se îngrijește de casă și de toate nevoile casei, orice tristețe dispare îndată printr-un cântec. Însă când acest sentiment se pierde, cântecul încetează! Atunci copilul se simte orfan și asuprit de tristeți, se simte ca înconjurat de un roi de sficși.
Cu cât mai mult omul încearcă el singur, cu puterile lui, să se „elibereze” de întristările ce-l cuprind, cu atât mai mult se încurcă în plasele acestora.
Bucuria se stinge, părul albește, trupul se „istovește”, furia se adună, până când omul ajunge ca o geantă din piele uscată, plină cu mânie, înclinată peste mormânt.
Din ce cauză aveți atâtea tristeți?
Aceasta este întrebarea pe care Mântuitorul o pune omenirii, tulburată și fărâmițată în bucăți din cauza multor supărări.
Cine dintre voi poate prin stres să adauge staturii sale un cot? (vezi Matei 6, 27)
Din ce cauză aveți atâtea tristeți? Este posibil ca mâine dimineață să nu răsară soarele?
Cel ce se îngrijește ca soarele să răsară mâine dimineață la o oră fixă și la o secundă fixă, se va îngriji și de toate frământările voastre cele mici.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 193-194)
