Unii dintre cei care propovăduiesc Evanghelia sunt pândiţi adeseori de riscul de a adapta dreptatea lui Dumnezeu în funcţie de propria dreptate. Mă tem că inclusiv noi, cei de astăzi, poate chiar mai mult decât semenii noştrii din alte epoci, repetăm scenariul de acum două mii de ani, reaşezând ierarhiile valorilor potrivit dreptăţii omeneşti: cinstim pe cei drepţi şi blamăm pe cei păcătoşi, ne sprijinim pe cei bogaţi şi ne îndulcim cu prezenţa lor, le dăm şanse de mântuire, iar pe cei săraci îi compătimim şi uneori îi dispreţuim, umplându-i cu vorbe grele de fiecare dată când îi vedem şi făcându-i să nu mai vină a doua oară la noi, suntem prieteni cu fariseii, cu cei de neam bun, cu mai marii vremurilor şi ţinem la distanţă pe vameşi şi pe desfrânaţi, căutăm compania cărturarilor şi evităm asocierea cu oamenii simpli, needucaţi, dăm întâietate oamenilor de succes şi izolăm pe cei ce nu ne aduc beneficii şi aşa mai departe.
Hristos nu a făcut aşa, ci dimpotrivă. A arătat prin toate cele trei pilde (pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor) pe care le găsim la Evanghelistul Luca în capitolul 15, că păcătoşii sunt mai aproape de Dumnezeu decât drepţii. Ei simt mereu gustul dulce al iertării. Morala care împarte oamenii în buni şi răi, în drepţi şi păcătoşi, nu este morala Dumnezeieştilor Scripturi şi nici a Bisericii, ci este produsul răstălmăcirii omeneşti neputincioase la cuvântul miezos al Scripturii. Cei care au produs această morală nu au fost păcătoşii, ci drepţii. Ei au produs această morală pentru a pune în evidenţă starea lor de drepţi, prin contrast cu starea păcătoşilor.
Nimeni nu poate fi drept în faţa lui Dumnezeu, dar mulţi se cred drepţi, îndreptăţindu-se în faţa propriei conştiinţe sau a conştiinţei sociale. Aceşti drepţi care nu uită să-şi spună zilnic în mintea şi inima lor cât sunt de neprihăniţi, nu se vor bucura de întoarcerea celor păcătoşi, asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor. Dar Evanghelia se adresează celor păcătoşi, nu celor drepţi. Tot în Pateric întâlnim ideea că sfântul care ştie că este sfânt, nu e sfânt, e un rătăcit, un înşelat. La fel şi dreptul care ştie sau se crede că e drept, nu-i drept în faţa lui Dumnezeu.
Omenirea aşteaptă de la Dumnezeu să facă dreptate iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu milă şi cu dragoste. Unde este milă şi dragoste, nu este dreptate. Vom avea mari surprize, pentru unii poate neplăcute, când vom întâlni în Rai chipuri ce poate nu le-am preţuit îndeajuns pe pământ, în această viaţă scurtă. Și cu dreptatea noastră cu care sugrumăm inimi, vom vedea că altele au fost criteriile lui Dumnezeu. Soluţia cu care vine Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos şi Biserica de două mii de ani şi până la sfârşitul veacurilor este mila, bunătatea, facerea de bine, pacea şi nu doar dreptatea. Omul însă, din egoism vrea să fie îndreptăţit mereu, chiar şi în relaţia sa cu Dumnezeu.
Marea şansă pe care Dumnezeu o acordă secundă de secundă, minut de minut, zi de zi, acelora care cad, care păcătuiesc, care rătăcesc, care uită de Dumnezeu o viaţă întreagă, este că și în ultimele clipe ale vieţii lor pot recupera pentru veşnicie dragostea lui Dumnezeu. Acesta este marele paradox al creştinătăţii, că niciodată nu este prea târziu şi că în orice moment te-ai întoarce vei fi socotit ca şi cum nu ai fost departe de Hristos nici o clipă, vei lua plata ca cei ce au stat o viaţă alături de El. Unde este dreptatea aici ? Nu este dreptate. Unde este dragoste şi milă, nu mai este dreptate. Dreptatea oamenilor este relativă şi egoistă în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, dreptatea omenească este răstignită.
Teologii afirmă în baza scrierilor Sfinţilor Părinţi că temeiul, criteriul judecăţii finale va fi dragostea de aproapele, atitudinea faţă de semeni, în care se află chipul lui Hristos. Nu doar mărturisirea credinței ne va mântui, ci viețuirea conform dreptei credințe. La ce îţi va folosi credinţa cu care te-ai bătut în piept o viaţă, dacă inima ţi-a fost goală? La ce ţi-ai obosit trupul cu postul în zadar, dacă nu ai avut milă şi dragoste faţă de cei din jur? Ți-ai împietrit mai tare inima în rugăciune dacă nu ai iertat sincer, ci doar din vârful buzelor pe cel ce ţi-a greşit. Mila şi dragostea vor fi criteriul judecăţii finale şi nu jertfa arsă pe altarul egoismului. „Milă voiesc, iar nu jertfă”, spune Domnul. Legea cea Nouă a Noului Testament, aceasta este, iubirea, porunca iubirii. Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie să facă omul: să-şi vină în fire asemenea fiului risipitor, să conştientizeze că s-a îndepărtat de Dumnezeu şi să se întoarcă, să vină acasă. Întorcându-se va fi primit fără nici un reproş. Oamenii reproşează, Dumnezeu nicidată. În Pateric, în cartea bătrânilor nevoitori spre sfinţenie, se spune că „De va voi omul de dimineaţa până seara poate ajunge la măsura desăvârșirii”.
Ce minune estecă Dumnezeu nu ne osândeşte plecarea ci ne binecuvântează mereu întoarcerea! Dacă nu ar fi Dumnezeu, cu iubirea Sa, ne-am condamna unii pe alții și nimeni nu ar mai ajunge în Rai…
Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține cuvinte, multă iubire Ed. PIM, Iași 2013, p. 13-16
