Demult, o mamă avea opt copii, pe care îi hrănea și-i îmbrăca din sudoarea feței sale.
Cineva a întrebat-o: „Cum reușești, cum te descurci să îngrijești și să hrănești opt copii?” Și mama, uitându-se cu drag la ei, a răspuns: „Îi iubesc din adâncul inimii mele”. Altcineva a întrebat-o: „Câți copii zici că îmbraci și hrănesti?” Și ea răspunse: „Dacă-i iubesc, nu-i mai număr!”.
Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere. Funcţionarul insistă: ”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.” ”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”. „Noi nu considerăm ăsta un serviciu. […]
Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri. […]
